La vîrsta de 5 ani şi jumătate, cînd eram deja în clasa I, părinţii mei mi-au cumpărat o tricicletă, cu care m-am mîndrit o vreme... Mai exact pînă la vacanţa de vară cînd am dat-o la schimb. Cum pe ce?! Păi eu încă de pe-atunci eram pasionată de chestiunile culturale. Un vecin care era în clasa a treia, Cătălin, a fost într-o vacanţă cu clasa şi cu doamna dirigintă în Maramureş, de unde s-a întors cu o frumuseţe de linguriţă de lemn, sculptată şi pictată, din acelea care se agaţă pe perete, în bucătărie, eventual deasupra aragazului: suvenir. Nu am rezistat prea mult la vederea linguriţei – o minunăţie! - si am făcut rapid şi discret schimbul. Am dat tricicleta şi am luat linguriţa. Cu care am dormit sub pernă o bucată de timp. Pînă m-a întrebat taică-meu de tricicletă. Ce-a urmat e pentru altă rubrică.

Nu degeaba l-am adus în discuţie pe tata. Tatăl meu a avut toată viaţa lui o singură bicicletă (mai avem şi-acum o roată), cu care a făcut naveta la SC Mecanica SA (nu va spun oraşul, dar arunc momeala: oraşul în care nu ştim sigur dacă a fost sau nu revoluţie în `89). Cu această bicicletă, perfect masculină, mi-am traversat adolescenţa. Nu a fost uşor. Deloc. A urmat bicicleta fratelui meu, luată cu împrumut şi, uneori, contra cost, pentru vacanţele de vară din timpul facultăţii, după care, în sfîrşit!, mi-am cumpărat şi eu o bicicletă serioasă: suplă, coarne elegante, sonerie zglobie, pedale ascultătoare. Îmi place să merg cu bicicleta. Mă simt liberă. Şi îmi place viteza. Mult de tot. Noroc cu frînele!

Claudia FITCOSCHI este redactor de promovare la Editura Polirom.