● Olimpia Zamfirescu, Gustul amar al ciocolatei. Jurnalul unei supraviețuitoare, Editura Corint, București, 2019.

Ai spune că la 30 de ani de la revoluție nu se mai întîmplă minuni cu manuscrisele de sertar. Că toate au fost deja cîntărite, iar cele care au meritat, au fost demult publicate. Ei bine, nu e chiar așa. Gustul amar al ciocolatei este un astfel de manuscris care vede abia acum lumina tiparului (sau poate chiar și a display-ului, dacă există în plan și o ediție electronică). Singura nepotrivire este cu sertarul. Manuscrisul nu a stat într-unul obișnuit, eventual domestic, ci în spațiile arhivistice ale Imperial War Museum din Londra, unde l-a depus autoarea. De aici, el a fost scos de nepoți, tradus din engleză și lansat recent pe piața românească.

Am auzit prima oară de Olimpia Zamfirescu din Operațiunea Autonomous, cartea cu destule tente autobiografice a lui Ivor Porter. Britanicul o menționează în două locuri. Primul e la momentul februarie 1941, cînd membrii legației britanice aflați în retragere au dat ultima petrecere înaintea plecării din România, devenită de facto aliată a Germaniei naziste. Olimpia Zamfirescu este pomenită împreună cu fratele ei. Al doilea moment este chiar la finalul cărții lui Porter. Aici sînt povestite ultimele clipe ale lui Iuliu Maniu în închisoarea de la Sighet. „Din memoriile inedite ale Olimpiei Zamfirescu”, atribuie autorul informațiile citate.

Olimpia Zamfirescu a fost fiica unui foarte priceput om de afaceri român, proprietarul ”celei mai mari fabrici de ciocolată din sud-estul Europei”. Ruinarea adusă de comunism provoacă sinuciderea acestuia; în martie 1948 s-a aruncat de la fereastra acoperișului clădirii în care se afla și fabrica, și locuința lor. De la vacanțele cu automobilul prin toată Europa, familia Zamfirescu ajunge nomadă prin București, prin casele acum naționalizate ale cunoscuților. În particular, Olimpia Zamfirescu stîrnește interesul Securității. Din pricina fostului (și actualului) său anturaj, ea putea avea acces la cercurile închise ale celor scăpătați prin forța brută a ideologiei. Mimează participarea, dar nefiind probabil suficient, e din nou arestată și primește domiciliu forțat în vestita localitate de Bărăgan Rubla, loc al unor mari întîlniri ale unor personaje „din altă lume”, dar și spațiu despre care se spune că nici nu a figurat pe hărțile geografice și administrative comuniste. E apoi răscumpărată pe bani mulți de prieteni influenți din Occident. E suită în tren și petrecută peste graniță. Își reface treptat viața și scrie aceste memorii de o franchețe festiv de rară.

Mărturisesc că pe mine mă depășește raționamentul celor ce afirmă că un autor oarecare ”a scris aceste rînduri de jurnal fără a intenționa să le publice, și prin urmare ele sînt sincere”. Ca și cum nu poți fi complet sincer decît eventual mort. Nu știu care a fost intenția Olimpiei Zamfirescu, dar ce mi se pare este că, chiar și în cazul în care a vrut să îi protejeze pe unii membri ai familiei de franchețea observațiilor ei, ea nu putea masca nicicum luciditatea cu care a primit circumvoluțiunile destinului. O luciditate precoce, dezarmant de simplă, dar prin aceasta uluitor de precisă, care nu avea cum să se manifeste selectiv, numai în jurnal, ci nu și în viața de zi cu zi. Iar cu o asemenea ancoră a lucidității e și normal că n-a putut fi clintită nici măcar de un cataclism istoric precum comunismul. Din acest punct de vedere, memoriile Olimpiei Zamfirescu aduc cu cele din Tortura, pe înțelesul tuturor, a lui Florin Constantin Pavlovici.

Un exemplu de final. Comuniștii preluau treptat puterea. Ca hipnotizați, povestește Olimpia Zamfirescu, părinții vedeau ce se petrece, dar nu erau în stare să fugă din țară. (Am mai întîlnit o astfel de atitudine; de pildă, la unii evrei din Germania, care nu au reușit să își calibreze reacția la magnitudinea schimbărilor prefigurate de preluarea puterii de către naziști). Iar aici, autoarea are capacitatea de a distinge mai departe între specificitățile reacțiilor fiecărui părinte. Tatăl își făcuse un proiect de viață din fabrica de ciocolată. Naționalizarea nu a însemnat pentru el confiscarea averii, ci interzicerea accesului la acest proiect. De aceea a și clacat. Mama în schimb, fiică de moșier din Rîmnicu Sărat, era bogată de mai multe generații. Ea, și alții asemenea ei, i-au primit pe comuniști și cu umor, și cu optimism. Tasate de generații, niște averi ale lor nu au putut fi confiscate. La un cu totul alt nivel, la extrem iluzoriu, dar subiectiv funcțional, mama Olimpiei Zamfirescu și alții asemenea ei au încercat să își continue viața așa cum fuseseră educați. Poate că a reușit - și ea, dar și fiica ei.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.