Comunitatea filmul danez are ca titlu original Kollektivet. Dacă s-ar fi tradus Colectivitate, poate ne-am fi gîndit la evenimentul tragic recent întîmplat la noi. Oricum, titlul tradus este o bună alegere.

Filmul poate fi înțeles în multe sensuri, atinge subiecte autonome cum ar fi traiul împreună, spațial vorbind, fără a fi vorba de o familie largă; de asemenea infidelitatea/adulterul, frămîntările adolescenței, relația individualism (”me-culture”)/colectivism, relația real/virtual și chiar un fel de neo-hippism. Dar, poate, intenția filmului este să aducă în prim plan empatia, o temă atît de discutată astăzi.

Pe scurt, urmărim dorința spontană a unui grup de oameni - fără legături de sînge - să trăiască împreună în casa foarte frumoasă și mare, cu etaje și scară interioară, a unui arhitect. Așa s-a înfiripat o comunitate. Arhitectul, Erik, de vîrstă medie, are o soție, Anna, cu o carieră consolidată de știristă la televiziune și o fiică, Freja, de 14 ani. Anna este cea care se opune vînzării casei moștenite de soțul ei de la tatăl lui. Ea ar vedea-o locuită de prieteni, într-o democrație și înțelegere obținută prin dorința și eforturile fiecăruia. Ce dacă e proprietatea lui Erik? Acum este a tuturor. Se stabilesc reguli, se plătesc chirii, se gătește prin rotație, totul se împarte, și se trece peste dispute prin discuții deschise în jurul mesei, la „ședința casei”. În casă vor locui doi copii, Freja și copilul mic al unui cuplu, care cînd cunoștea pe cineva străin îi spunea imediat acestuia că el urma să moară la nouă ani, fiind bolnav rău de inimă.

Viața acestei comunități curgea într-un ritm normal, păreau bine dispuși și bucuroși, mîncau împreună, petreceau timpul împreună, vorbind, bînd bere și fumînd. Plutea un aer tineresc, parcă lipsit de percepția gravă a vieții din exteriorul casei. Dar Erik se îndrăgostește de o studentă, foarte tînără, foarte frumoasă. Fiica lui îi găsește împreună și îi propune tatălui să nu-i spună mamei nimic, dar el consideră că în viață nu trebuie să trăiești cu minciuni. Așa că vorbește cu Anna despre relația lui cu studenta, Emma, iar discuția este calmă, tristă, chiar dacă doar la suprafață. Anna propune ca Emma să vină în comunitate și să stea măcar ca musafir o vreme, și apoi vor vedea cum merg lucrurile. Și așa se și întîmplă, numai că Anna nu rezistă, ”o ia razna”, este un om sfîșiat de durere.

Pînă la urmă, fiica ei îi spune că acea casă este distructivă pentru ea și că singura soluție pentru Anna este să plece. Deși cînd membrii comunității trec printr-un moment greu, se îmbrățișează, foarte empatic, doi cîte doi, plecarea Annei nu are nimic dramatic. Ea iese pur și simplu din scenă cu două bagaje mici, la fel ca Ole, primul prieten care venise în comunitate la început, cu două bagaje mici, să se refacă după ce fusese „un pic rupt de realitate” pentru că îl părăsise partenera. Pînă la urmă, Anna, care avusese ideea inimoasă a traiului în comun, și pe cea de a o aduce pe Emma în comunitate, își pierde casa, bărbatul, slujba și locul în comunitate.

Există în film unele lucruri care denotă, cu siguranță, intenție din partea regizorului. În primul rînd, femeile sînt cele care inițiază gesturi erotice: întîi Anna, în pat cu Erik; apoi Emma - care îl urmărește pe Erik în biroul lui și îi cere s-o sărute; însăși Freja urmărește pe stradă un băiat necunoscut, pe care îl sărută, ceea ce îl face pe acesta s-o invite în casă. Cînd îi spune să se dezbrace, ea se supune, la fel ca tatăl ei, și urmează o scenă de sex, ca și programat.

În al doilea rînd, cînd Anna povestește tuturor, la masa de seară, un vis în care ea se iubea cu Erik, iar cineva din grup o întreabă dacă-i cere Emmei să împartă același bărbat. Privirea Emmei pare să spună că și ea poate va trece printr-o asemenea situație mai tîrziu, impresie accentuată de asemănarea fizică dintre Anna și Emma. Aceeași senzație o ai și în scena în care Freja îi declară iubitului ei, el aproape adormit, că-l iubește. Privirea Frejei are ceva trist, ceva ca și cînd ea înțelesese din ce trăise în comunitate – că binele și răul se împletesc în viață, că totul este efemer, doar se întîmplă, dar timpul își vede de treabă, trece, te bucuri și suferi. Marea schemă a vieții este plină de imprevizibil. Într-o scenă, Anna o ține cu un braț pe umeri pe Freja de o parte și pe Emma, pe de altă parte. Ca și cum viața trebuie înțeleasă, așa cu ce aduce ea. Un pact încercat de Anna fără succes.

Aș spune că filmul vrea să ne spună că nu mai există mitul duratei, că dragostea apare și dispare, că Erik o iubea pe Anna, dar n-o mai iubea ca femeie, că într-o iubire trebuie să existe iubirea de om și iubirea de sex, amîndouă.

Aș mai spune că empatia nu rezolvă nefericirea individuală. Ea contează, desigur, există cînd înțelegem că toți putem trece prin ceea ce trece cineva nefericit, dar mai mult nu se poate. Nu e o soluție, dar o acceptăm tacit și-i înțelegem limitele, atunci cînd citim limbajul de lemn al condoleanțelor. Poate, un jind utopic. Empatia nu este un tort pe care-l împarți în porții și tu, cel devastat, ca Anna, iei o porție. Nu, tortul este al tău pe de-a întregul. De aceea Anna a fost exclusă din grup, pentru că trebuia să-și mănînce tortul singură. Doliul pentru o relație se trăiește singur. Cît poate, oare, să ajute proximitatea fizică să faci față durerii/suferinței individuale?

Poate că filmul poate fi privit și ca o meditație asupra a ceea ce astăzi numim neo-monogamie, la monogamia serială și la aranjamentele de viață. Dar și asupra comunităților virtuale, intangibile, ca Facebook-ul, cele care neglijează contactul fizic, tactilitatea, care nu realizează că există o nevoie atavică de apropiere fizică, de atingere, îmbrățișare, de caldura mîngîierii pe nu ți-o dă nici un like (atenție la povestea spusă de unul dintre personaje despre experimentul cu 60 de nou născuți al unui rege de odinioară). Oare chiar degeaba s-a impus comunicarea neverbală?  Chiar și cînd sîntem empatici cu cineva nefericit sau nenorocit, noi spunem că ”sîntem alături”. Aș mai aminti performanța minunată a actriței Trine Dyrholm în rolul Annei și răgazul bine venit al imaginii pe ochii ei sau ai Frejei. E de gîndit dacă nu cumva Freja este personajul principal, cea care este la vîrsta la care vrea să înțeleagă viața privind în jurul ei, asistînd la bucuriile și dramele adulților.                     

Aurora Liiceanu este psiholog.

Cea de a XX-a ediție a Festivalului Filmului European se desfășoară în București (5-15 mai 2016), Baia Mare (13-15 mai), Cluj-Napoca (20-22 mai), Tg Mureș (20-22 mai), Hunedoara (27-29 mai) și Timișoara (27-29 mai). Programul complet: http://ffe.ro/Filme-Program.html

Filmul Comunitatea (Danemarca, 2016), va fi prezentat la București pe 5 mai, la cinema PRO, în la gala de deschidere a Festivalului, în prezența actorului Lars Ranthe (Ole). De asemenea, filmul va fi proiectat și duminică, 15 mai, la cinemateca Eforie. Mai multe detalii despre film: http://ffe.ro/Filme-Program/Comunitatea-(Danemarca).html