Trăim într-o societate în care neasumarea greșelilor este la ordinea zilei. Pare că niciodată noi nu sîntem vinovați de nimic. Ceilalți au comis-o. Dar nici ceilalți nu vor recunoaște vreo vină. Și așa devenim campioni la sportul aruncării pisicii moarte în curtea vecinului. Ce înseamnă, așadar, asumarea și, dacă vorbim la nivel de societate, de ce vorbim mai degrabă despre o cultură a neasumării? De ce este atît de greu să recunoști cînd ai greșit?

Dacă ar fi să creionăm o definiție foarte scurtă a asumării, aceasta este un exercițiu de responsabilitate, în care admit că o parte semnificativă din ceea ce se întîmplă a fost declanșată, susținută sau provocată de mine, că deciziile pe care le-am luat au rănit pe alții (și pe mine) și că eu pot face ceva pentru a îmbunătăți lucrurile. Și aceasta pentru că singurul element din orice ecuație asupra căruia pot acționa sînt eu. E o marcă a maturității emoționale, relaționale, sociale.

Cultura neasumării, la nivel de societate, ne transformă oare într-o societate de oameni imaturi, o societate cu imaturități relaționale și valorice? De ce trăim, după atîta vreme, încă o democrație imatură?

Într-o societate ca a noastră, unde este inadmisibil să greșești, în care am fost aproape toți elevi cu fobia creionului roșu, în care a greși era echivalent cu a nu fi suficient de bun, de inteligent sau capabil, neasumarea greșelii este o consecință naturală, un mod de a supraviețui. Fuga de responsabilitate este cea mai rapidă cale pe care am învățat-o spre a scăpa de disconfortul și de durerea tehnicilor bine intenționate dar crude de „motivare”. Am fost certați, scoși în fața clasei, umiliți, demontați – toate în ideea că astfel ne vom învăța minte și vom deveni mai buni. Pînă cînd am ieșit de pe băncile școlii și din casa părintească, am ajuns la concluzia că lumea nu ne iartă nimic. Acceptarea, empatia, asumarea responsabilității nu sînt valori proeminente în societatea românească. Greșeala de a fi uman, de a comite o eroare într-un anumit domeniu, devine echivalentă cu eșecul pe toate planurile. Greșești profesional, ești anulat și personal. Greșești într-un context social, ești desființat ca persoană, dezumanizat.

Așa că ajungem să ne apărăm cu vehemență greșelile, pentru că ne e frică de o judecată aspră și preferăm să fugim decît să suportăm consecințele, considerînd fuga cea mai bună soluție de a ne delimita de efectele pe care un eșec le poate avea asupra noastră. Credem că un eșec ne anulează pentru că nu am fost învățați, și nici nu sîntem capabili să face distincție între ceea ce înseamnă valoarea personală și cea profesională. Pentru mulți dintre noi, un eșec într-un anumit context anulează ceea ce reprezint eu ca persoană, în totalitate.

Există și o presiune socială care să ne facă să fugim de responsabilitate? Sîntem răi cu cei care greșesc?

Cred că nu vorbim doar despre o presiune, ci și despre un fenomen care se numește „eroare fundamentală de atribuire”: dacă eu am avut un eșec, încerc să-l atribui unor cauze exterioare. Profesorul are ceva cu mine, șeful mă discreditează, colegii mă sabotează. Dar dacă o altă persoană are un eșec, aceluia îi atribui automat cauze interioare: e prost, nu se pricepe, nu a fost capabil.

În cazul succesului, atribuirea funcționează în sens invers. Dacă eu am un succes, acesta se datorează cauzelor interioare: am reușit pentru că sînt deștept, am standarde, m-am zbătut. Dacă celălalt are succes, acesta revine cauzelor externe: a avut pile, a avut noroc, s-a „descurcat”.

Acest tip de discurs pe care îl propagăm în mod constant ne servește ca să acopere teama fundamentală că atunci cînd ceva nu mi-a reușit sînt desființat, drept urmare nu mai am nimic care să mă facă în mod inerent valoros.

A nu-ți asuma este în primul rînd o fugă. Atît de consecințe, cît și de imaginea pe care o vezi în oglindă cînd te gîndești la ce s-a întîmplat. Să fii capabil să asumi ce ai spus sau ai făcut la un moment dat, să recunoști că ai greșit, dar mai ales să înțelegi consecințele greșelii tale, faptul că acesta a rănit pe cineva, această asumare cere o anumită formă de stabilitate interioară. E ca și cum trebuie să ridici o greutate foarte mare – trebuie să fii foarte stabil pe picioare ca să reușești să o ții deasupra capului. Să îți asumi o greșeală nu înseamnă doar o recunoaștere verbală, ci conștientizarea că, dacă tu ai greșit, tu ești și cel mai în măsură să îndrepți greșeala.

Vorbim despre o componentă socială și una culturală a asumării. Cea socială ține de modelele pe care le ai în jurul tău, de oameni care își asumă responsabilitatea și fac ceva pentru ca lucrurile să se schimbe și eventual nu li se întîmplă nimic rău atunci cînd își asumă greșelile. Dacă însă lîngă tine ai exemple de oameni care au fost puși la zid, dacă judecata negativă e radicală pentru lucruri mărunte, cu atît mai mult vei intra în această schemă de protecție, a neasumării.

Componenta culturală nu e nici ea propice pentru ca sămînța asumării să se dezvolte în noi. Ca popor, noi supunem unei judecăți aspre orice greșeală, dar justificăm la nesfîrșit propriile derepaje.

Nu avem destul exercițiu nici în a accepta asumarea cuiva; nu știm nici să ne asumăm, dar nici să acceptăm scuzele cuiva. Dacă cineva își cere scuze există două reacții tipice. Prima: o iertare exagerată prin care îmi neg și eu dreptul de a fi suferit, pentru că mă simt inconfortabil cînd cineva își cere scuze. Nu vrem să-l facem pe acela care se scuză să se simtă „prost”,  ajungînd să ne fie practic milă de cel care ne-a făcut un rău. A doua reacție este total opusă: cînd am adunat atît de multe resentimente, orice ar spune și ar face cel care încearcă să-și asume greșeala, izbucnesc. Lovesc și mai tare, și continui să reproșez.

Să nu confundăm asumarea cu justificarea. A-ți asuma nu înseamnă să îți pui cenușă în cap și atît. Și nici să-ți iei asupra ta mai multă vină decît ai în realitate. Asumarea este o caracteristică a omului responsabil, care își poate recunoaște vina, în mod real și fără teamă. A-ți asuma înseamnă pînă la urmă conștientizarea corectă a greșelii, implicațiile, dar și angajarea de a o repara. A-ți asuma este o parte dintr-un nesfîrșit proces de învățare.

La nivel macro schimbările și tendințele se creează strop cu strop. Fiecare bucățică pe care o aduce fiecare contează. Nu putem face inginerie socială și să transformăm România peste noapte într-o societate responsabilă, dar ne putem asigura că oamenii din jurul nostru primesc de la noi șansa să-și asume responsabilitatea într-un climat cît mai lipsit de prejudecăți, de acuze și reproșuri vehemente, un climat orientat pe refacere și construire. Doar așa se propagă schimbarea. Căci realitățile mari sînt construite din realitățile mici, din modul cum reacționăm unii față de ceilalți.

 a consemnat Stela GIURGEANU