Cerul peste Paris era gri, dimineața tăcută. Cu pași mici, somnoroși m-am îndreptat spre metrou. Bilet de tren nu aveam încă. Cei de la ghișeu, la Garre du Nord, mi-au zis că la Bruxelles ningea. Mai erau bilete, așa că mi-am cumpărat un retur Paris-Bruxelles-Paris, mi-am luat un ceai și un pain au chocolat, niște ziare și m-am urcat în tren. Mirosea a parfum. 

Cu același tren ajunsesem cu 3 zile în urmă, de la Amsterdam la Paris, cu doar o oprire de cîteva minute la Bruxelles. Acel bilet mi-l luasem, însă, cu mai mult de o jumătate de an înainte. De obicei, în martie, sînt la tîrgul de carte de la Leipzig (care pînă acum pica în același timp cu Salon du Livre). Anul ăsta, însă, cel de la Paris s-a nimerit la un weekend după. Vestea cea mare cum că România e țară invitată m-a făcut să vreau să merg la Paris să urmăresc Salon du Livre de aproape, să văd cu ochii mei, să ascult cu propriile urechi. 
Am urmărit cît am putut de atent desfășurarea unor discuții, dezbateri, prezentări atît la standul României cît și la standul alăturat al Centre National du Livre (m-am cam plimbat de la unul la altul și am constatat că la cele de la Centre National du Livre – atît din Agora cît și din  café literaire îmi doream de cele mai multe ori să și rămîn). Acelea mi s-au părut mai interesante, cumva și semnificative, grăitoare, provocatoare uneori și destul de dinamice. 
 
Dar, trebuie să recunosc și că am avut o stare de jenă și că mi-am dat seama că nu mă regăsesc aproape deloc, nici la stand, nici la destule din evenimentele organizate acolo. Stiu ce efort imens implică organizarea unui asemenea eveniment. Îmi dau seama cît de complex e să împaci pe toată lumea și cum nu-ți poate ieși asta neapărat. Și tocmai de aceea realizez cît de important este să încerci să faci totul într-o oarecare armonie. 
 
La standul României a fost agitație, zarvă, mișcare, lumea a cumpărat multe cărți, au fost chiar cozi, s-au semnat și cîteva volume. Însă, cu toate astea, tot mă simțeam“nelalocul meu”. Am avut impresia că, în acei cîțiva metri pătrați, România ți se arăta foarte clar prin discrepanțele ei. Am văzut o lume veche și una nouă; o lume deschisă și una ferecată, o lume cu privirea înainte și una cu ea pironită spre trecut, o lume bombastică și una mai rezervată, mai subtilă cumva. Și am simțit cum cele două lumi sînt atît de diferite și incompatibile. Am auzit mai ales un discurs cam lemnos, învechit, pompos pe alocuri, am asistat la prezentări (sau bucăți din ele) care nu mi-au spus nimic din cauza vorbelor mari, dar goale, (asta cînd mergeau microfoanele bine sau cînd acustica era mai prietenoasă). Am simțit prea multe disonanțe, prea multă tensiune. 
 
Și am mai simțit că e mai bine să iau o gură de aer. Și atunci m-am decis să o fac – să merg la Bruxelles. 
La Festivalul Passa Porta la Bruxelles am mai fost. Se ține o dată la doi ani și e o insulă cu povești și oamenii care le-au scris și vin să povestească și mai multe. Patru seri și o zi cu și despre autori și poveștile lor. Tema de anul ăsta a fost Imaginarul. Pe toate posterele, materialele promoționale eram îndemnați să “imagine”. Cînd i-am întrebat pe organizatori de ce imagine mi-au zis că în așa vremuri reale de criză nu ne strică să ne scufundăm puțin în imaginar, să ne afundăm în literatură și povești. Nume mari au umplut străzile și cafenelele, teatrele și muzeele Bruxellului. De la AY Byatt, Arnon Grunberg, la Enrique Vila Matas, Julian Barnes, Anne Enright, Kristien Hemmerechts, Viktor Horvath, Geert Mak, Lydia Davis și mulți alții. Acum două săptămîni s-a anunțat și prezența lui Mircea Cărtărescu. Și, sincer, nu-mi puteam imagina un interlocutor mai potrivit cînd vine vorba de imaginar. 
 
Mircea Cărtărescu a avut trei lecturi, una cu publicul românesc, sîmbătă după-amiază, una la prînz, duminică, alături de Erwin Mortier, un autor cunoscut flamand și una de poezie alături de Cees Noteboom, Adam Zagajewski, Guy Goffrette și Leonard Nolens. Fiecare poet a citit în limba maternă cîteva poezii proiectate în traducere flamandă și franceză. S-a discutat puțin, poeziile au fost cele ce au vorbit.
De la librăria Passa Porta, un mic adevărat rai al cărților unde nu numai puteai să îți iei insigna care îți garanta accesul pe întregul “parcours” literar al zilei (cu numai 10 euro), însă puteai să îți cumperi și toate cărțile (dacă te ținea buzunarul) tuturor autorilor prezenți. 
 
Anul trecut s-a lansat în Olanda al doilea volum din Orbitor, în traducerea impecabilă și fină a lui Jan Willem Bos. Cartea este nominalizată pe long list la premiul literaturii europene în Olanda, alături de cărți ale lui Javier Marias, Hillary Mantel, Martin Amis, Enrique Baricco etc. Încă nu o aveam în olandeză. 
Am hotărît să îmi iau  “trofeul”. Așa se cheamă al doilea volum din Orbitor, Corpul, în olandeză – De Trofee. I-am mai luat unei prietene o carte a uneia din cele mai îndrăgite autoare ale mele, Lydia Davis, iar pentru că Julian Barnes nu se arată des publicului, iar în franceză ultimul său roman (pentru care a cîștigat Man Booker Prize anul trecut), a apărut la aceeași editură unde Adinei Rosetti i-a fost publicat Deadline săptămîna trecută), am hotărît să cumpăr și Une fille qui danse (așa sună titlul în franceză).
 
Cu o pungă plină cu cărți, cu insigna înfiptă în căciulă (mi se spusese să o țin la vedere mereu, să nu fiu cumva oprită inutil in timp ce voi alerga să ajung la vreo lectură – ziua se anunța garantat un maraton literar care mai tîrziu s-a dovedit a fi un patinaj literar); așadar zgribulită am luat-o încet pe poleiul străzilor din Bruxelles înspre Bozar. Acolo, la muzeul de artă din Bruxelles la ora prînzului Mircea Cărtărescu avea să se întîlnească cu Erwin Mortier și sub îndrumarea Mariei Vlaar (critic literar de la de Standaard, ziar în care vineri îi apăruse și un editorial lui Mircea Cărtărescu) aveau să citească și să discute despre cum își imaginează ei raiul, asta fiind tema discuției lor: Imagine heaven.
 
Bruxelles nu e un oraș imens, însă drumul de la librărie spre muzeu a fost o adevărată aventură printr-un labirint cu piețe, străduțe înghețate, oameni alunecînd și luînd și căzături zdravene la fiecare 5 metri. Am intrat în muzeu pe o ușă dubios de lăturalnică. Un instalator muncind de zori cu niște fire, m-a tras de mînecă, mi-a privit căciuloiu zîmbind cu insigna înfiptă în el și mi-a zis, “vino pe aici – prea ești zgribulită” așa că am intrat în muzeu direct în săli de expoziție și trecînd prin salonul lui Francis Bacon, prin încăperile rezervate demiurgului lui Neo Rauch și lăsînd în urmă uși pe care scria “Sins and Miracles – Free” am ajuns la scările ce duceau spre studioul unde la intrare scria “Imagine Heaven” with Mircea Cărtărescu and Erwin Mortier. Era liniște. Niște băieți simpatici aranjau cărți pe o masă și priveau volumele lui Cărtărescu, Aripa Stîngă în olandeză chemîndu-se “De Wetenden” (știutorii/cunoscătorii) iar al doilea, Corpul, De Trofee”… si i-am auzit șoptind “or fi știind ce or fi știind de e pe lista de Nobel.  Ce tare că a venit. Cică are și un fragment despre Amsterdam în jurnal iar o parte a trilogiei a scris-o acolo.” Am dat din cap că da și am intrat în sală. M-am bucurat să văd mulți tineri deje așezați (belgieni, români și olandezi). Timp de o oră (toate discuțiile, lecturile, recitalurile nu durează mai mult de o oră pe întregul parcours literair) într-o atmosferă intimă, caldă Mircea și Erwin au citit, rîs, vorbit despre realitate și imaginar, istorie și ficțiune, vise și amintiri, animale, creaturi și simbolistica lor. Literatura a fost singura doamnă ce i-a însoțit. L-am văzut pe Mircea Cărtărescu zîmbind și povestind jovial, senin chiar despre cărți și povești, istorie și adevăr, despre noua carte pe care o scrie, și despre ruine și bucuria unui copil de a se juca între ele. Pentru o oră am uitat de realitatea din jur, am uitat de disensiuni și realități politice, am uitat de cultură și ițele din jurul ei ca sistem, pentru o oră m-am simțit în largul meu. 
 
O singură remarcă la începutul discuției, făcută de Maria Vlaar imi/ne amintise de realitatea dată: “Ne bucurăm enorm că noi îl avem aici pe Mircea Cărtărescu, și nu Salon du Livre de la Paris”.  La finalul discuției acea realitate a rămas încă departe, oamenii s-au strîns să ia cîteva autografe, pe unii (mai ales tineri) i-am auzit întrebîndu-l pe Mircea Cărtărescu “Da mai veniți pe la noi, nu?”
Am pornit încet (din cauza gheții dar și a stării de bine și oarecare reverie) spre centrul Bruxellului. În drum spre Galeries Royales am trecut printr-o demonstrație a partidului socialist al luptei – PSL parcă (și m-am surprins întrebîndu-mă de mă aflu în realitate sau imaginar), am ajuns la teatrul Vaudeville exact cînd Enrique Vila-Matas se urca pe scenă; l-am ascultat zîmbind cele 45 de minute (timpul alocat după amiaza lecturilor, discuțiilor era și mai scurt), amunzîndu-mă cu și de franceza lui spaniolă și poveștile lui inegalabile despre cum imaginează el …ce nu imaginează el de fapt?! După, am revăzut-o pe Lydia Davis și m-am bucurat să–i mai cer un autograf  (pentru acea prietenă) și mi-a scris “until soon!” și a rămas să ne dăm întîlnire la New York (unde vrea să vorbim, printre altele și despre traducerea poveștilor ei în română și cum să colaborăm). Am alergat să ajung la recitalul de poezie al celor cinci poeți (și insigna în fruntea căciulii a avut rezultatul scontat: nimeni nu m-a oprit inutil și am mai apucat să ascult o parte a recitărilor). O stare de și mai mare bine m-a cuprins cînd am urmărit poeții citind poezii și doar atît. Seara s-a încheiat în sala mare plină de la Bozar. Julian Barnes acceptă rar să apară pentru lecturi publice și festivaluri. 
 
A venit multă lume să-l vadă și asculte. Cu umor britanic și eleganță franțuzească, ușor ironic și uneori melancolic a povestit despre relația lui cu literatura, despre tabieturi și mofturi, despre Europa și cultura ei actuală; a rostit o frază care mi s-a părut usor ironică, dacă nu chiar emblematică: “Slavă Domnului că istoria culturală poate fi și separată de cea politică.” 
Cu o sticlă și pahar de vin lîngă el a dat autografe unui șir lung de oameni, unii cu mai mult de două cărți de ale lui în brațe. A zîmbit cînd a văzut că aveam ediția franceză a ultimului său roman; i-am spus că e pentru o prietenă a cărei carte tocmai apăruse la aceeași editură. Zîmbind m-a întrebat dacă ar trebui să o citeasca. I-am zis “why not? si mi-a zis: Well, then maybe… why not indeed?!”
Cu geanta plină cu cărți, cu autografe dragi pentru oameni dragi la purtător, cu insigna tot înfiptă în căciulă am luat-o agale spre gară. Gerul nu-l mai simțeam. De la acea stare de bine mă încălzisem. Mereu am spus că îmi plac poveștile și cei care le scriu și povestesc. Și de multe ori nu vreau și nu trebuie să știu mai multe despre cei ce o fac. Cînd citesc o poveste, cînd ascult un povestitor spunîndu-și povestea tot ce mă interesează e ea, povestea și, poate uneori cum a devenit poveste. Însă nu tin neaparat să știu cine e exact cel ce o spune, ce face și cu cine votează, ce preferințe politice are, ce hram poartă. Și mi-am dat seama că asta m-a deranjat la Paris. Constanta senzație că în spatele povestilor prima prea mult o realitate hîdă (nu neapărat prin cele spuse cît prin desfășurarea pregătirilor și crisparea instalată) care nu avea ce căuta acolo (și mai mult cumva cînd ești invitat de onoare). M-a deranjat senzația că e ceva care îmi scapă, sau ceva care mă rîcîie, cum că printre vorbele unora se ascund și înghesuie și alte nuanțe, alte înțelesuri.
 
Acu cîteva zile citisem undeva cum că oameni ca Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Petre Cimpoeșu, Dan Lucian Teodorovici etc. sînt pașaportul nostru spre lumea din jur. Parcursul literar pe care tocmai îl urmărisem făcea parte din festivalul “Passa Porta”. Prin el mi-am dat seama că am pășit chiar și eu în acea lume în care singurul act necesar era o formă sau alta a literaturii. Povestea a primat, iar prin tema imaginarului ruperea temporară de realitate s-a produs echilibrat. Și m-am simțit o norocoasă că am putut păși un pic pe acea poartă.
Am ajuns înapoi la Paris tîrziu. Nu știam dacă mai merge metroul, iar sacul meu cu cărți era din ce în ce mai greu. M-am suit într-un taxi. La radio se auzea prima melodie din filmul lui Woody Allen: Midnight in Paris. Am zîmbit și mi-am zis:  Midnight back in Paris.
Foto: Anca FRONESCU