La puțin timp după ce am ajuns student la Facultatea de Litere (nu demult, sînt încă un „preatînăr”, cu siguranță), am auzit două sintagme care se leagă într-un mod cinic una de cealaltă. Acestea fiind intrate deja în zona folclorului și mitologiei instituțiilor de gen, nu am fost curios să le aflu originea. Este vorba de „metrul de cărți” și „lama de ras”. Un scriitor este într-adevăr Scriitor abia atunci cînd are un metru de raft la activ, spuneau Tablele Legii. Adică este un prozator prolific, sau un dramaturg, acel Lope de Vega care îl surclasează pe Shakespeare (dacă scrii măcar 500 de piese de teatru, ți se trec cu vederea 3000 de sonete). Poetul, acest apendice al cetății, face parte dintr-o clasă aparte. Chiar am auzit de cîteva ori, la prezentări de carte sau alte sindrofii culturale, sintagma „scriitor și poet”, unde scriitor = prozator sau dramaturg. Poeții, cum spuneam, adunați în această căprărie firavă, se îndeletnicesc cu scrierea și, eventual, publicarea „lamelor de ras”, volumașe subțirele și ciudate, de multe ori subversive și întotdeauna avînd, într-un mod sau altul, ceva neserios la bază. Poate chiar o seriozitate neserioasă. Să spui că ești scriitor e una, dar să susții că ești poet, în orice alt context decît cenaclul liceului, e mult mai grav.

Am citit, în ultimii patru ani, destule volume de poezie contemporană românească bună. Poezie tînără, puternică, altfel (decît cea dinainte și altfel de fiecare dată). La cald, nici măcar nu contează încă dacă avem o generație douămiistă sau nu. Avem, cu siguranță, cîțiva autori care au coagulat un nucleu în ultimii zece ani. Nu văd niciun motiv pentru care lista să se închidă, mai ales pentru critica de receptare, capricioasă de felul ei.

Aşadar, o rubrică de receptare a poeziei contemporane româneşti, a celei tinere în special. Două sau trei volume, o dată la două săptămîni, pe scurt. Din fericire, avem de unde alege.

„o clipă dacă m-aş opri din scris/ totul s-ar surpa:/ e o modalitate înnebunitoare de a mîna norii pe cer”

După două volume de proză (Cartea tuturor intenţiilor – 2008 şi Apropierea – 2010), Marin Mălaicu-Hondrari publică la două zile distanţă (Charmides, 2011). Cu o treime dintre poeme reluate din volumul de debut, Zborul femeii pe deasupra bărbatului (Eikon, 2004), această carte duce mai departe lirismul seducător al romanelor, punîndu-ne în faţa unui poet care, deşi puţin prolific, şi-a dovedit fără îndoială maturitatea. Versuri tăiate cu siguranţă, gesturi precise, ritm intern de invidiat, elocvenţă a vocii, nici un cuvînt în plus (cel puţin în paginile inedite) – poezia lui M.M.-H. dovedeşte o tehnică şi o compoziţie impecabilă. Cîteva texte extrem de puternice – "Immigrant song", "Animalul Ocult", "Camera 117." sau "Borges pe înţelesul tuturor" relevă nu numai un poet remarcabil, ci şi un volum rezistent.

„şi nu-i nimeni să ne scoată din cumplita zidire numită/ ACOLO UNDE ÎNSUŞI POETUL STĂ DE VORBĂ CU SINE ÎNSUŞI/ vieţuim la limită/ cu disperarea pe disperare călcînd” – nu numai un lirism al nevrozei, al disperării (de cele mai multe ori) temperate, ci al unei anumite nevroze, al unei anumite disperări, al unui anumit erotism sublim(at) şi, nu în ultimul rînd, o poezie a unei anumite poezii – Marin Mălaicu scrie unele dintre cele mai delicate şi subtile meta-versuri pe care le-a dat literatura tînără în ultimul timp, iar asta fără cea mai mică umbră de ezitare.

„În apă trebuie să mă comport ca o apă,/ echilibrat,/ cu un sex anume,/ statură şi religie”

Primul volum al lui Laurenţiu Ion, Destulă pace pentru un război (Humanitas, 2010), cîştigător al concursului de debut Unicredit, a trecut relativ neobservat de la lansarea din cadrul Gaudeamus-ului şi pînă acum.

Un ochi hipervigilent, asemeni lentilei unui aparat foto de rezoluţie mare, transformă o bună parte din poeziile volumului într-o înlănţuire de snapshot-uri, şir de cele mai multe ori reuşit. Totuşi, tehnica nu este una a acumulării în descriere, de baroc al detaliilor, ci de focus, de zoom-in. „Un obturator nikon se deschide/ - click, click -/ încet în lumina vişinie a draperiilor./ Buricul ei e un motor ce se încălzeşte după îngheţ./ Sub tălpi, o cămaşă albă şi o eşarfă. Blitzul o priveşte şi/ o apasă./ Scaunele se înghesuie în pereţi/ Aluniţele sînt tot acolo,/ împrăştiate pe burtă”. Cam aşa arată o bună parte a cărţii, iar verbul central este a observa. Deşi nu pare să meargă undeva anume, iar volumul e, per total, inegal, poezia lui Laurenţiu Ion nu este gratuită sau slabă – nu supralicitează şi nici nu ratează, păstrîndu-se într-o zonă relativ neutră, mai mult stîrnind curiozitatea decît livrînd poezie. În snooker, o astfel de mişcare se numeşte lovitură de siguranţă – executată, totuşi, după toate regulile jocului.

Bogdan Odăgescu este student al Facultăţii de Litere, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, redactor-şef al revistei Echinox şi proprietar de poduri.