Articolul se bazează pe senzaţii umane. Orice asemănare cu personaje reale este absolut întîmplătoare.

Mai, 2010, undeva în Europa. Nu atingeţi exponatele. Păstraţi distanţa regulamentară. Vă rugăm să respectaţi legea şi ordinea publică. Nu întrerupeţi vorbitorul. Pentru orice sugestii şi reclamaţii, adresaţi-vă în scris biroului de relaţii cu publicul, deschis zilnic între orele 8,00-16,00.

Statul nu gîndeşte. El funcţionează. Gestionează, gesticulează, decide, implementează, regularizează. Asigură ordinea. Şi, în timpul rămas liber, crează strategii. Cetăţeanul nu există. Există doar poporul, românii, dragii compatrioţi şi, în vreme de criză, contribuabilii. Statul, multilateral dezvoltat, nu are întrebări, rezerve sau conflicte interne. El funcţionează pe bază de consens. Îşi exercită puterea. Cu  certitudinea că se poate reforma doar din interior, în limitele propriei incompetenţe. Prin definiţie, Statul nu are nevoie de alternative. Cînd aparatul birocratic vorbeşte, celelalte sectoare tac.

• Dincolo de Ministere, nu există viaţă?

(Şi) în domeniul culturii, Statul are competenţe. Generale şi totale. Are instituţii prevăzute cu standarde europene şi experţi locali. Are şi ceva resurse, direcţionate subiectiv, căci arta e un domeniu sensibil, diafan, iar funcţionarii sunt oameni, îşi pot permite gusturi personale şi senzaţii culturale. Locale, centrale sau naţionale, autorităţile publice au toate datele/instrumentele să decreteze ce artă/cultură şi ce nu. Să decidă ce e reprezentativ. Restul nu există. Ce nu e finanţat, nu contează. Ce nu e instituţionalizat, e inutil, imoral, ilegal. Ce nu e politic, « strategic », nu se susţine. Nu există culturi. În mediul birocratic creşte doar Cultura, cu C mare. In traducere liberă, politicile culturale înseamnă centralizat, naţionaliza(n)t,  folcloriza(n)t, instituţionalizat. Plus acces limitat. Logica ministerială functionează după criterii ancestrale. Nu procesul/parcursul contează, ci rezultatul. Frumos ambalat şi rotunjit, ca să nu dea cu rest.

• «Nu ne putem obişnui cu arta. Lumea e disperată.» (Jan Fabre)

Într-o dezbatere despre descentralizarea în cultură, un reprezentant al autorităţilor locale decreta: există doar două arte, una înaltă şi alta cu priza la public. La o întîlnire cu reprezentanţii unei asociaţii culturale, o doamnă din Comisia de cultură a Primariei estima ironic-agresiv: sunt 313 miliarde de ong-uri în țară! Intr-o discuţie despre modul de funcţionare a instituţiilor culturale, un Ministru întreba: societate civilă, sector independent... independent de cine? In contextul cultural actual, raspunsul e simplu. Mai jos detalii şi instrucţiuni de folosire a conceptului de independent.

Principiu de bază: Universul cultural/artistic este muuuuult mai vast şi mai complex decît îşi pot imagina autorităţile publice. El este populat de artişti, de structuri, de reţele, neafiliate instituţiilor/ideologiilor de partid şi de Stat. Sunt electroni liberi care se deplasează, se adaptează, improvizează, crează, generează. Printre altele, sunt idependenţi faţă de politicile culturale formale, rigide, încropite, limitate. Faţă de modele culturale excesiv elitiste, tradiţionale, populare. Faţă de instituţiile naţionale nefuncţionale. Faţă de inertia unui sistem imun la orice stimul exterior.


Principii derivate: Cultura e şi-n altă parte. Nu doar în muzee, festivaluri, teatre. Toate nationale şi tradiţionale. Nu există doar publicul consumator. Exista şi participanţi, cetăţeni, comunităţi marginalizate, ignorate. Dincolo de normă, de planificare, exista spontaneitate, efemer, biodegradabil, inovaţie, experiment. In afara ierarhiilor există şi reţele. Consumat fără moderaţie, consensul dăunează grav sănătăţii. Cînd macropoiliticile eşuează sau rămîn pe hîrtie, micropoliticile acţionează. Uneori, de-construcţia poate vindeca organismele culturale anemice sau bolnave cronic. Sala de expoziţie sau de teatru se poate muta şi în strada. Centrele există şi la margine. Artele sunt şapte şi sunt distincte, dar există şi practici artistice participative, transdisciplinare, intersectoriale.

• Sunt încă tineri? Să-i lăsam să se cunoască mai bine...

Autorităţile publice lucrează. Se ştie. Pentru propăşirea materială şi spirituală a poporului român. Nu vor să fie tulburate. N-au timp de dezbateri. N-au nevoie de potenţialul independenţilor. Au resurse proprii. N-au nevoie de artişti, cercetători, manageri, simplii cetăţeni. Le ajung funcţionarii şi experţii din dotare. Probleme sunt. Si vor fi încă. Fireşte, „e greu să mulţumeşti pe toată lumea”. Din fericire, independenţii nu vor să fie mulţumiţi. Ar fi prea simplu. Autorităţile publice sunt mai mult autorităţi şi mai puţin publice. Deci pot decide. N-au nevoie de ajutor. Independenţii sunt independenţi. Se descurcă. Între timp, pot să propună: utopii transformaţionale, modele funcţionale, idei/strategii novatoare. Cu condiţia să nu pretindă ca cineva să îi şi asculte. Trăim într-o lume liberă, deci pot să existe. Dar să nu conteze.

Public, independent. O lume foarte de sus. Si alta foarte de jos. Pot exersa democratic dialogul, dar nu pot comunica. Se pot întîlni demonstrativ, dar nu pot colabora. Pot participa, dar nu se pot implica. De douăzeci de ani încearcă, dar nu reuşesc. Cum spune medicina, e un sindrom nou. Tratamentele clasice nu pot funcţiona. Poate e timpul să trecem la un tratament experimental.