Titlul iniţial al articolul era "5 zile cu mama". Ulterior, ceva cu "acasă". Apoi mi-am amintit de un roman franţuzesc şi de un post tv cu denumiri asemănătoare, aşa că am zis pas. Ingeniozitatea mea s-a oprit aici şi am improvizat un titlu pe care n-am nici o şansă să-l schimb. Să n-o mai lungesc:

Miercuri, 6 octombrie. În timp ce eu ma delectam cu privitul pe fereastră al gărilor din Buzău, Focşani, Tecuci sau Bîrlad, la Cinema Victoria din Iaşi începea ce-a de-a doua editie a IIFF-ului (Iaşi International Film Festival). Filmul de gală,  simplul si emoţionantul Morgen (regia: Marian Crişan) mi s-a parut o alegere bună pentru a cuceri publicul chiar şi într-o sală friguroasă ce nu cred că s-a bucurat vreodată de o recondiţionare. Poate că unii directori de cinematografe au nostalgii legate de tapiţeria anilor 80 şi de scaunele numai bune de aprins focul, dar mi se pare trist (eufemism) să suferi ca spectator la fel de mult ca personajul principal al unei drame sfîşietoare.

Joi: Ratez din păcate The Blacks, un film croat despre razboi, lăudat de critică, dar bifez în schimb The Runaways. Problemele de sunet nu (prea) mă deranjează şi intru lejer în povestea celor 5 puştoaice care au revoluţionat scena rock a anilor 70. Nu sînt un fan al trupei (asta ca să nu recunosc că nici nu auzisem de ea), dar toate clişeele de genul ‘sex, drugs and rock’n’roll’ funcţionează bine în Runaways, făcîndu-l pe alocuri irezistibil. Urmează comedia  ‘Bună, ce faci?’. Schimbînd prea des pe hol replica ce dă titlul filmului, nu mai prind loc în sală. Mă consolez la o bere.

Vineri: Tom Atkins Blues mă entuziasmează. Acelaşi univers ca în Smoke şi Blue in the Face ale lui Wayne Wang şi Paul Auster, aceleaşi mici conversaţii din magazinele de cartier, aceleaşi situaţii simple şi tuşante ca-n proza lui Cheever. Îmi depăşesc norma de un film pe zi şi reuşesc să văd Desperados on the Block. Rămîn doar cu secvenţele în care un tînăr e nevoit să inventeze diverse jocuri în faţa unei domnişoare pentru a-şi masca muţenia, şi cu un banc sec : "2 fire de nisip se întîlnesc în deşert. Primul fir de nisip îi spune celuilalt: ‘mă simt singur’, la care cel de-al doilea îi răspunde : ‘şi eu mă simt singur’".

Sîmbătă : Încep ziua cu o alegere nefericită: Europolis. Simbolistică obositoare, interpretări teatrale, o plictiseală de nedescris. Toată moleşeala mi-e spulberată la filmul georgian Street Days, ce avea să cîştige şi Marele Premiu. Infernul unui tată junkist nevoit să găsească soluţii pentru a supravieţui e redat cu o precizie chirurgicală, cu o emoţie bine dozată, fără nici o tuşă exagerată şi care te lasă, la final, cu totul răvăşit. Termin ziua cu El Idioma Imposible, o poveste cu eroi frumoşi şi autodistructivi, din Barcelona anilor 80. Lentoarea cadrelor şi tristeţea nesfîrşită din spatele tăcerilor protagoniştilor mă duc cu gîndul la In the Mood for Love.

Duminică: Ajung doar la Gala de închidere, unde jubilez la discursurile Ancăi Grădinariu (Directorul artistic al festivalului) şi al lui Vivi Drăgan Vasile (membru al juriului). Iaşul nu merita doar un festival al berii şi echipa de fotbal în prima divizie (de curînd, în a doua). Să te lauzi cu titulatura de oraş cultural şi să fii dezinteresat de susţinerea unor festivaluri de film/teatru sau de recondiţionarea unor săli de cinema/spectacole, e pur şi simplu o dovadă de ipocrizie din partea oficialităţilor.

Cristi LUCA este critic de film.