Odaia de la drum, a bună, era mai friguroasă, soba cu plită era în odaia mare, open space – și dormitor și bucătăria bunicilor – iar aici, unde dormeam în vacanță era mai rece. Mă încălzeam sub plăpumile grele, însă o parte din friguri veneau de deasupra capului. Acolo unde Sfîntul Gheorghe învingea a mia oară balaurul, într-o reproducere naivă, în care Partea Întunecată a Forței era pictată sub formă de diavol. Mi-era frică dar eram și fascinat de figura ușor mirată a copitatului, suprins parcă de violența unui Sfînt încruntat și foarte agresiv. Efectul era oarecum invers și, pentru un necredincios venit din altă cultură – un Vineri de culoare-debutant în ale civilizației – era greu să realizeze care e adevăratul cavaler Jedi al ortodoxiei.
Îmi place pictura clasică, nu-mi plac, dar îi respect pe suprarealiști pentru imaginația lor figurativă sau mai degrabă nonfigurativă, însă mărturisesc că nu m-am oprit la Prado în fața Grădinii Desfătărilor Umane, la piece de resistance a lui Hieronymus Bosch. Poate mi s-a părut mult prea modernă. Bănuiesc că Dali s-a inspirat subliminal din el, cînd a revenit pe piața șevaletelor cu Ispitele Sfîntului Anton călare pe elefanții lui cu picioare de păianjen. La Prado știu l-am vînat adolescentin pe Goya cu Maya lui tolănită în două ipostaze, și l-am admirat intrigat cu Colosul său, dar mai degrabă cu Saturn devorîndu-și fiii, în degradarea artistică pusă pe seama nebuniei. Dar bănuiesc mai degrabă un umor pișicher (mai folosește cineva cuvîntul ăsta?) de bătrîn arogant care a văzut și a pictat tot ce-au vrut mușchii lui. Flexori.
La Lisabona n-am vizitat muzeul cu tripticul lui Bosch, despre care vorbește, cu o voce feminină atît de senzuală, documentarul Ispitirea Sfîntului Anton. Lîngă ocean pare păcat să stai închis într-un muzeu și să nu admiri basoreliefurile măcinate de aerosoli.
Însă pierzi.
Pierzi figurile diavolești, unele chiar simpatice, care-l ispitesc pe Sfîntul din deșert să călătorească în zbor, călare pe o broască cu aripi, răstignită. Pierzi peștii zburători dințoși care i-ar produce pînă și Întîiului Pescar (din Teleorman) al țării o revelație mistică. Urmată, sperăm, de o auto-exilare la dracu-n praznic, pentru ispășirea păcatelor lumești. O ipoteză supranaturală, bineînțeles, la fel cu cea formulată de criticii lui Hieronymus Bosch, care-l acuzau de erezie sau apartenență la nu-știu-ce cult secret. Tripticul și-a găsit locul pe peretele castelului regelui Filip al II-lea al Spaniei, catolic fervent. Care n-ar fi dormit în vecii vecilor cu ereziile deasupra capului, într-o cameră friguroasă. Din castel.
Bănuiesc că regele stătea seara în fața picturii lui Bosch, cu o lumînare în mînă, iar lumina flăcării ce tremura pe pereți îi crea senzația unui futurist ecran LCD. În care corăbiile spațiale așezate pe monștri marini zburau într-o fascinantă Dezlegare la pește. Ca o emisiune-tabloid înainte de timpuri. De timpurile în care televiziunile își expun colecția de struțo-cămile siliconate în menajeria lui Capatos. Sau a lui Cesnavicius.
De ce triptic?
O introducere, un deznodămînt și-o încheiere clasică a poveștii biblice. Sau un binging executat seară de seară de cinefilul Filip.
Pe fundalul piesei centrale a tripticului arde o cetate, în film figurile vin animate din spate spre privitor, măcelărindu-se metodic cu sunete și imagini scoase parcă din jocurile video de pe tablete. Par secvențe dintr-un Minecraft mai rotunjit. Sînt curios cum ar arăta un documentar animat, în același fel, despre Cina cea de Taină a lui da Vinci. Bănuiesc că fundalul sonor ar fi un zgomot enervant de tacîmuri, presărat cu strigătele șefului de sală:
– Nota la masa celor 13. 30 de arginți pentru domnul Iuda!
Interesantă și distonanța între înșiruirea de nenorociri abătute asupra bietului sihastru Anton, refugiat în deșert tocmai pentru a scăpa de ispite, incendii, cangrene, epidemii și boli, totul pe fondul suavei voci a povestitoarei engleze. Prietenii-ucenici ai Sfîntului îl găsesc însă pe bietul om în locul torturii și îl conduc în altă parte, salvîndu-l. Ceea ce poate însemna că și cel mai retras om poate fi găsit și salvat de către prietenii săi. Sau, în cazuri mult mai tulburătoare și prea puțin artistice, poate fi găsit de către angajații de la Fisc. Dar pictorul nu e chiar atît de crud încît să-l consemneze pentru posteritate pe Sfîntul Anton chinuit de Administrația Fiscală. Fiindcă, nu-i așa, de monștrii cu cap de pește și gheare de fiară mai poți scăpa.
În fine, procedeul cinefil de a dubla caleidoscopic imaginile mișcătoare ale tripticului, își găsește în finalul documentarului motivația: sînt cei doi ochi în care s-au reflectat păcatele lumești surprinse de vîrful pensulei lui Hieronymus Bosch. Care pare, dacă mi se permite comparația, un hipster al picturii suprarealiste de secol XIV, avant la lettre.
Mihai Găinușă este jurnalist.
The Temptation Of Saint Anthony, Hieronymus Bosch / Ispitirea Sfîntului Anton, Hieronymus Bosch (Franța, 2016) este programat la București, în format VR (realitate virtuală), pe 5 și 6 mai, între orele 11:00-19:00, la Muzeul Național de Artă al României.
Cea de a XXI-a ediție a Festivalului Filmului European se desfășoară în București (4 – 11 mai), Iași (12 – 14 mai), Tîrgu Mureș (19 -21 mai), Gura Humorului (19 – 21 mai) și Timișoara (26 – 28 mai). Programul complet: http://ffe.ro/2017//2017/programfilme/.
Detalii suplimentare despre film: http://ffe.ro/2017/programfilme/hieronymus-bosch/
