Cum ar fi ca mai multe grădini din București să fie deschise publicului? De Sînziene, Grădina Interioară a Școlii Centrale a devenit neîncăpătoare pentru oamenii veniți să se bucure de ea, la evenimentul organizat de ARCEN. Arborii sînt decorați cu panglici, fetele sînt îmbrăcate în ii și toate poartă coronițe de flori în păr. Se dansează în jurul frasinului plantat în grădină în 1891, oamenii ascultă muzică și scrisori despre întîlniri şi ne-întîlniri. Peste tot miroase a flori de cîmp. Grădina e cu adevărat vie. Pentru cine dorește să le (re)vadă, aici sunt scrisorile primite de la scriitori contemporani pentru seara de Sînziene. 

Duminică noaptea

Fumez la puțin timp după furtună, în balconul de la ultimul etaj, în timp ce copiii dorm și tu dormi și brățara anti-țînțari își face treaba pe mîna ta dreaptă îndoită ușor sub bărbie. Vom rămîne o vreme aici, în casa părinţilor (pereţi recent izolaţi, diplomă de cetăţean, carneţelul plin de notiţe). Cîţi ani sînt de la Dicţionar? Și cartea cea nouă: poate voi reuşi pînă la capătul verii - întotdeauna a trebuit să forţez.  

Munţii nu mă interesează, pentru munca-n grădină am plătit o femeie din sat – planta care-a ţîşnit printre plante nu mai e de oprit cu mîinile goale.  Îmi lipesc fruntea de geam (dac-ai deschide acum ochii,  te-ai speria inutil – din afară nu se vede niciodată nimic). La capătul furtunii aerul cald a săltat pînă deasupra genunchilor – de n-ar mai urca. Sting ţigara, aranjez cu mişcări scurte întunericul din faţa mea ca pe o perdeluţă pe care o dau puţin la o parte ca să pîndesc pe uliţă-n jos. Cîinele latră din senin – cu siguranţă aricii. Apa de ploaie pocneşte tot mai rar prin iarba înaltă, întreruptă ici-colo de păpădii. Dacă admir acum natura, o fac doar din reflex: ceea ce a fost cîndva spectaculos a trecut. Sting ţigara şi înainte să intru în casă-mi repet: realitatea stă în fiecare clipă la pîndă. Nu o lăsa aici. Nu o domestici. 

Luni dimineaţa 

Primul gînd în camera de sus: ce caut aici? Ce încerc să fac tocmai acum, cînd știu foarte bine că nu mai e nimic de făcut? (și cartea cea nouă: o încăpere fără aer, un bărbat acoperit brusc de pămînt). Lumina de vară s-a oprit la jumătate şi acum flutură în gol pe deasupra balconului. Deschid fereastra, mă întind pe vîrfuri, trag puţin de marginile ei cu dantelă, cît să acopăr jumătate de geam. Ultima vară la Bistritz – în dimineaţa asta am scris primul sfert de poem. Am ieşit în curte, la cafea. Am dat cîteva șuturi la poartă (astăzi sînt Neuer, zice cel mic), am fredonat cu fiică-mea (o domnişoară de-acum) piesa nouă a celor de la Carla's Dreams. Aşezată turceşte pe leagăn, ai împletit plictisită cîteva bucheţele de aer rece pe care le-ai agăţat cu capul în jos, la uscat, în aerul deja foarte cald.  Apoi mi-ai zîmbit, apoi m-am întors în camera de sus. Încrîncenarea cu care merg înainte. Bucuria care durează tot mai puţin.  Nici de această dată mintea n-a rezistat atacurilor sexuale ale corpului, am scris în poem. Şi nimic în următoarele patru ore.  Am coborît la masă mult după ce toţi ai casei terminaseră de mîncat. Mi-am strecurat degetele în miezul franzelei, am căutat o imagine de la care să încep. Cînd mi-ai întins salata, insecta de companie începuse deja să-ţi strălucească intens la încheieturi. 

Duminică seara    

Zece și-un sfert. Fumez. Apa de la izvorul 9 are gust puternic de sare. Cineva a țipat în casa de vizavi și aerul a pocnit pînă aici, ca un parbriz. Acum ritmul e bun, noaptea aproape, entuziasmul, așa cum se cuvine după 40, doar din cînd în cînd și fără nici un motiv.   

Luni după masă 

La rîu. Ceilalți au chef să înoate. Întins pe rogojină recitesc somnambula. Sînt mulțumit (lipsa de chef vine ca întotdeauna de la excesul de tutun). Nu știu dacă mi se întîmplă doar mie, ai zis imediat după ghinga, dar cum intru într-o carte de-a ta, de la primele propoziții mă astupă pămîntul. Dintr-odată și de fiecare dată cu aceeași intensitate – de atunci n-am mai vorbit nimic despre cărți). Restul zilei n-a fost în zadar: o plimbare de mînă pe malul Someșului, planuri pentru restul vacanței, gestul tău neașteptat (plăcerea declanșată tîrziu, aproape de capăt). 

Joi dimineața

Din cînd în cînd, tăcerea e singurul mod de a potoli inima 

Marți noaptea   

Am pîndit toată dimineața din balcon: insecta de la încheieturi n-a strălucit deloc, doar s-a rotit întruna, în gol, iritîndu-ți pielea. Am încercat apoi să termin poemul de bătrîneţe al lui DDD pe care l-am început luna trecută. N-am reușit decît să desenez o căsuță strîmbă prin coșul căreia iese o linie albastră de fum. 

Joi

Am văzut Paterson. Am făcut exact cum făceam în adolescență – am fixat o femeie în cap, imaginea unei necunoscute întîlnite o clipă pe stradă (niciodată o frumusețe, mai degrabă cineva după care nu te-ai fi întors). În Paterson am pus-o să îmi trimită mesaje (gîndul la ea, sexul în cele mai mici amănunte, masturbarea – toate acestea nu mai sînt de mult o soluție, deși în adolescență imaginația de acest fel m-a salvat).  E un poem în care nu se întîmplă nimic. (tu care ești atît de luminos și de bun, cu umor și plin de bună dispoziție – de ce scrii așa? irezistibil, căsnicie, acum cartea asta – de unde atîta vehemență?și pentru ce?).

Întinşi pe canapea, în sufragerie, cu ultimul The National pe repeat, urmărim aerul fierbinte retezat de termopan zbătîndu-se pe pervaz ca o găină rămasă brusc fără cap. Am încercat de nenumărate ori (aşa n-o să reuşim niciodată). Nici de data asta mintea n-a făcut faţă atacurilor sexuale ale corpului (la ce te gîndeşti? la nimic) în vreme ce respiraţiile pocnesc una lîngă alta ca ţevile prin apartament după prea multă căldură. Singuri n-o să reuşim, în alţii nu ne punem speranţe: dac-ar fi apărut la timp Străinul, cineva cu adevărat providenţial, ne-ar fi scos imediat, cu dinamită, din vieţile noastre stătute (dar tu la ce te gîndeşti?). Întinşi pe canapea, cu Carin at the Liquor Store pe repeat, urmărim lumina blocată deasupra ferestrei – pînză de păianjen în care căldura zvîcneşte fără să mă aibă viaţă în ea – o jumătate de muscă dînd pentru ultima dată din picioruşe

Foto: Alberto Groşescu