Apărut în Dilema veche, nr. 206, 26 ianuarie 2008
Trezindu-se de dimineaţă,
un cioban constată îngrozit că turma sa de oi
dispăruse.
Disperările matinale sînt cum nu se poate mai rele.
Să anunţe oamenilor din sat că le-a pierdut oile
era de neînchipuit.
Învîrtindu-se nebuneşte şi bocind pe coclauri,
dădu peste un cetăţean care spuse că „da“,
că văzuse oile trecînd peste dealul din stînga.
Ciobanul trecu şi el dealul acela
şi găsi, într-adevăr, turma păscînd liniştită,
în lumina soarelui.
De fericire, ciobanul luă o mioară
şi alergă înapoi, s-o dăruiască de drag
binefăcătorului său.
Dar acesta se uită foarte mirat:
„De ce mi-o dai? Nu am de ce s-o iau!“
„Păi, mi-ai salvat viaţa", răspunse, pe bună dreptate, ciobanul.
„Vorbeşti prostii, nu ţi-am salvat nimic“,
se dovedi dîrz cetăţeanul.
„Ia mioara!“ - strigă ciobanul.
"Nu iau nimic. Nu am nici un drept!“ - fu răspunsul.
„Păi, nu-i un drept, e un dar ca pentru un binefăcător... “
„Eşti nebun?“ - se răsti cetăţeanul.
„Păi, n-ai spus că turma este pe deal?“
(a insista e aproape fatal în momentele de euforie)
„Ei şi? Ţi-am spus aşa -
explică tot mai oţărît omul normal şi logic -
ca să scap de tine, să nu mă baţi la cap,
mă sperie şi mă dezgustă toţi cei care bocesc.“
Ciobanul luă mioara, încercă să i-o pună în braţe
ca măcar să-şi încheie datoria faţă de
salvatorul său. Acela refuză.
Ciobanul se enervă cumplit:
„Eşti nebun? Vrei să mă înnebuneşti şi pe mine?
Mi-ai spus că turma este pe dealul din stînga, da sau ba?“
Cetăţeanul nu clinti:
„Puteam să spun la fel de bine că e după dealul din dreapta.
A fost o întîmplare.
Nu am să trag cîştig dintr-o întîmplare.“
„Dar nu-i cîştig, măi, omule! E un dar, îl meriţi...“
„Nu-l merit!“ - şi omul dădu să plece.
Ciobanul se repezi la el, să-l strîngă de gît, nu alta.
În clipa aceea, apăru pe drumul însorit
un călăreţ care îşi grăbea din pinteni calul.
El se opri cînd îi văzu pe cei doi gata
să se ia de păr, dar şi cei doi, la vederea lui,
se descleştară şi veniră la el, ca spre un arbitru.
Ciobanul începu imediat să-i explice:
„Domnule, ăsta-i un nebun, m-a ajutat să găsesc turma,
am găsit-o tocmai unde mi-a spus că e,
am vrut să-i mulţumesc cum se cuvine,
ca între oameni,
i-am dat mioara asta în dar, nebunul
nu vrea s-o primească, zice că n-o merită...“
„Aha!“ - exclamă călăreţul, cu un ochi tot mai închis,
bănuitor, atent foarte -
„Aha! Am înţeles! Voi vreţi să-mi furaţi calul!“
Şi dădu tare din pinteni în burta calului,
săltîndu-l din loc, pierind repede
după cotul dealului.
De cîte ori îmi fac exerciţiile de autoperfecţionare în relaţiile cu mine însumi şi cu lumea, îmi pun în faţa ochilor asemenea scene, deloc teoretice, deloc metafizice, dar precise în epica lor morală; ştiu că alţii îşi pun Led Zeppelin sau Wagner, romane de la 500 de pagini în sus sau albume de familie; nu ştiu dacă au mai mult succes decît mine. Eu nu prea am, dar insist.
Autoperfecţionarea cea mai eficace - mi-a dezvăluit-o un psihiatru parizian - este aceea în care găseşti, zilnic, un minut („pot fi şi cinci...“) pentru a te vorbi de bine, lăsînd deoparte regretele, remuşcările, justificările. Tind spre acest minut, dar nu-l „prind“ şi atunci, ca aseară, mă gîndesc la Ahab căutînd-o pe Moby Dick; m-am învinovăţit imediat de bombasticism şi m-am întors la modestul meu cioban şi complicaţiile lui spre mai bine. De nenumărate ori, autoperfecţionarea e o derută.
