„Indiferent dacă este sau nu considerat adecvat să pronunți «politică culturală» într-o companie selectă, fiecare societate are una și ar fi bine să fie făcută explicit, pentru ca toți să putem judeca cît de bine stăm.” (Mark Schuster)

„Intelectualii ar trebui să se implice pentru că dumneavoastră aveți puterea de a vă face auziți.” / „Dacă pentru dumneavoastră a fost doar un spectacol, pentru noi e realitatea.”

***

Pe 28, 29, 30, 31 mai şi 1 iunie, la Odeon s-a jucat De vînzare / For Sale, cel mai recent spectacol semnat de Gianina Cărbunariu. Temele: acapararea de terenuri, agricultura în noua ordine a marilor corporații, strivirea micilor producători, explorarea și exploatarea gazelor de şist prin fracturarea hidraulică a solului, corupție de la cel mai înalt nivel al statului pînă la cei mai neînsemnați executanți, abuzul statului protejat de labirintul legislativ, manipulare prin formule semnatice intimidante, lipsa informării, pasivitatea mass-media și agendele ascunse, sfidarea democrației printr-un parteneriat lipsit de responsabilitate între instituțiile statului și super-companii care știu, pot, au interesul și sînt dispuse să meargă în linie dreapta pentru profit, fără deraieri etice. Studiul de caz central pentrul textul și montarea Gianinei Cărbunariu a fost comuna Pungești și miscarea de rezistență creată de localnici împotriva companiei Chevron, protejată de autoritățile statului. Totul a fost documentat, construit prin interviuri, muncă de teren și depășirea perimetrului artistic prin implicarea de sociologi, antropologi, activiști și jurnaliști.

Contextul în care întraga producție a fost plasată o face și mai interesantă: montarea a făcut parte dintr-un proiect internațional, finanțat prin Programul Cultura, care a cuprins mai multe țări, de pe mai multe continente: România, Belgia, Marea Britanie, Africa de Sud, Brazilia, India, Burkina Faso, Elveția și Germania cu Deutsches SchauSpielHaus din Hamburg ca leader de proiect. Tema propusă pentru toate țările a fost „Hunger for Trade” și fiecare a avut libertatea de a propune un subiect din țara sa, relevant pentru publicul local, într-o abordare proprie. Surpriza experimentului, pentru că era un experiment artistic și social în definitiv, a fost aceea că toate producțiile au generat un fir roșu, nu prin tematica dată, cum ar fi fost de așteptat, ci prin problemele identificate. Toate fațetele pe care Gianina Cărbunariu le-a atins în spectacolul său se regăseau într-o formă sau alta în celelalte texte dramaturgice. Pungești și corupția din România au devenit brusc probleme locale, odată analizate dintr-o perspectivă macro, globală. Ce se întîmplă la noi și unii își permit cu nonșalanță să o pună pe seama hipsterilor/ecologiștilor/ongiștilor scandalagii și potrivnici dezvoltării economice a țării capătă dimensiunea de fenomen internațional. Și în Brazilia se întîmplă, și în Africa de Sud, și în India, și în Burkina Faso. Societățile pe care le-am fi considerat, poate, ferite de asemenea disfuncționalități – cum sînt țările vest-europene participante în proiect - experimentează și ele business-urile mamut, care decid cum se va întîmpla exploatarea terenurilor și ce va ajunge în supermarketuri și pe mesele noastre. Spre deosebire de noi, cei mai săraci, ele au viziunea și practica de a reflecta mult mai de sus, propunînd optici extinse, ceea ce-i poziționează ca leaderi în jocul de idei, de vizibilitate și de exercițiu intelectual.

În seara de 30 mai, la spectacol au fost invitați și patru locuitori ai comunei Pungești, care au asistat la reprezentație și au participat la dezbaterea care i-a urmat, alături de spectatori, conducerea Teatrului Odeon, un sociolog, doi activiști și partenerul din Germania, prin Skype. Două afirmații m-au frapat din timpul dezbaterii: „dacă pentru dumneavoastră a fost un spectacol, pentru noi e realitatea” și „intelectualii ar trebui să se implice pentru că dumneavoastră aveți puterea de a vă face auziți”. M-am gîndit instantaneu la ce a însemnat „democrația culturală” pentru proiectarea sistemelor culturale în Europa: în Franța anilor ’70, pentru că tot de acolo a pornit schimbarea de paradigmă în politicile culturale, printr-un raport UNESCO semnat de Augustin Girard se propunea ca în loc ca „arta înaltă” să fie promovată în toate regiunile şi tuturor categoriilor sociale, într-o mișcare de centru-periferie și o ierarhie valorică fermă (ceea ce André Malraux numise cu zece ani mai devreme „democratizarea culturii”), subculturile să fie la rîndul lor recunoscute și încurajate în interiorul culturii naţionale. Adică invers: ca fiecare comunitate să aibă proprii artiști și să creeze pe baza unor subiecte care sînt relevante pentru ei. Ei bine, în proiectul „Hunger for Trade” și în spectacolul De vînzare sensul s-a schimbat din nou: oamenii din Pungești sperau ca prin această punere în scenă problemele care lor le sînt vitale să devină cunoscute și celor de sus, celor de la centru, celor din pătura „înaltă”, de la București sau din orașele mari, unde sînt cei mai mulți intelectuali și vocile sînt cele mai puternice.

Iar proiectul nu a făcut parte dintr-o politică culturală națională, vizionară. El a fost posibil într-un cadru internațional, cu un tip de mecanism financiar pe care statul român îl ține intenționat subdezvoltat: finanțarea pe bază de proiecte artistice și culturale, în schimbul graselor subvenții directe, a căror valoare este stabilită a priori și care sînt scutite de evaluări reale (AFCN fiind singura instituție care acordă finanțare transparentă, prin concurs de proiecte, la nivel național). Putea fi acest spectacol produs exclusiv de un teatru public din România, independent de sprijinul și vizibilitatea internațională? Experiența ne-ar spune că nu, pentru că un alt proiect dedicat Roșiei Montană realizat pentru scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, prin aceeași metodă de documentare, cu echipă formată din cei mai buni artiști din tînăra generație din țară, a fost cenzurat și sabotat de însăși conducera teatrului (caz prezentat inclusiv acum cîteva luni în cadrul Festivalului One Word Romania și redat printr-o scrisoare publică a autorilor: aici).

Spectacolul este extrem de curajos, de angajant fără a fi în intruziv, de stimulant intelectual și de explicit la adresa clasei politice din România. Ferm ancorată în realitatea socială, montarea își păstrează o puternică dimensiune estetică, punîndu-te în fața unui act artistic autentic. Pentru niciun moment spectatorul nu poate regreta experiența „de teatru” pentru care a plătit bilet. Actorii nu numai că își interpretează foarte bine rolurile, de la corporatiști spilcuiți, la țărani uitați de lume sau angajați umili care comit injustiții grave din spatele uniformelor pe care le poartă, dar se simte pasiunea pe care au dezvoltat-o pentru ceea ce au adus pe scenă. Conducerea Teatrului Odeon și doamna Dorina Lazăr și-au asumat un risc prezentînd acest spectacol (din moment ce pentru Cluj a fost un risc, bănuiesc că și pentru București poate fi, nu?!) și cred că au cîștigat multe bile albe în aceste seri consecutive de reprezentații. Am înţeles că teatrul și-a exprimat intenția de a-l include în repertoriu, ceea ce ar fi fabulos și ar deveni o șansă de a-l vedea. De urmărit, în schimb, dacă se va și întîmpla acest lucru.

Pagina spectacolului: aici – http://www.teatrul-odeon.ro/diverse/de-vanzare.htm
Pagina proiectului: aici – http://www.hunger-for-trade.net
Portalul antifracturare din România: aici – http://farafracturare.ro

* Aceasta nu este o cronică, ci o punere a spectacolului într-un context de politici culturale.

** Afimațiile participanților la dezbatere sînt citate din memorie.

Ioana Tamaș este doctor în teatru, titlu obținut în 2013 cu o lucrare despre politicile culturale în teatrul din spațiul central și est-european; cofondatoare a asociației MetruCub – resurse pentru cultură (www.m3culture.ro) și antreprenor cultural prin Parteneriat pentru arte (www.parteneriatarte.ro).