Apărut în Dilema veche, nr. 158, 15 februarie 2007, la rubrica "Divanul Dilemei vechi"

N. red., februarie 2013: Reluăm acest dialog la "Dileme de altădată" pentru că filmul "Poziţia copilului" de Călin Peter Netzer a luat Ursul de Aur la Berlin şi pentru că, spun cei care l-au văzut, "Luminiţa Gheorghiu duce tot filmul...". În 2007, cînd am invitat-o în redacţie, Luminiţa Gheorghiu a fost cea care "a dus tot dialogul". Noi doar am întrebat. Şi, de fapt, am fost "simpli spectatori" la mărturisirile unei mari actriţe.

Pentru un actor este atît de firesc să se exprime prin intonaţii, mimică, limbaj gestual, încît tanscrierea cuvintelor dintr-o conversaţie nu reface decît o mică parte din înţelesurile şi farmecul convorbirii. Destinul artistic al Luminiţei Gheorghiu nu a evoluat simplu şi solar. A fost strălucirea rolurilor mici, au fost perioade de tăcere şi, brusc, datorită filmului, explozia unui talent care a existat dintotdeauna şi care acum uimeşte prin profunzime, prin felul simplu în care exprimă ambiguitatea vieţii de dincolo de personaj. Cînd a venit în redacţia Dilemei vechi era foarte intimidată. Apoi, ca într-un bun rol de teatru, tracul nu s-a mai văzut. 

Am visat la Oscar de cînd aveam 15 ani 

Magdalena Boiangiu: Oamenii din redacţie, după cum vezi, sînt tineri şi foarte tineri, ei nu cunosc o bună parte din viaţa ta de artist pentru că nu au apucat-o. Eu ţi-aş propune să începi cu un rezumat al primilor ani de carieră sau de la momentul cînd ai realizat că asta va fi cariera ta. 

Cînd eram elevă în clasa a V-a, m-am gîndit pentru prima dată că mi-ar plăcea să fac actorie. Am recitat bine o poezie şi de atunci am început să merg la toate concursurile care se ţineau între şcoli, sectoare etc. La 15 ani, am început să mă pregătesc cu regizoarea Ileana Cîrstea Simion şi încă de pe atunci - nu ştiu de ce, pentru că nu văzusem aşa de multe filme americane - am început să mă gîndesc la Premiul Oscar. Era un vis care mi-a făcut foarte bine. Eu cred că visele te întăresc. De exemplu, dacă visezi că eşti Ileana Cosînzeana şi că Făt-Frumos va veni la tine într-o zi, te trezeşti cu un sentiment de bine. Doar nu era să mă gîndesc că sînt Muma pădurii! La 1 septembrie 1969, am dat examen la Institutul de Teatru, dar nu am intrat. A doua oară a fost cu noroc - am intrat la clasa lui Ion Cojar şi am absolvit în 1972. 

Mircea Vasilescu: V-aţi gîndit vreodată, atunci, la 15 ani sau înainte să daţi examen la Institut, ce v-ar plăcea mai mult, film sau teatru? 

Niciodată nu m-am gîndit că aş putea să fac film. Eu am făcut Şcoala de muzică - cînd eram mici, mama ne-a pus, mie şi fratelui meu, profesor de pian, dar mi s-a părut foarte complicat şi am renunţat. Muzica şi baletul sînt, după părerea mea, două dintre cele mai grele meserii. Acum îmi pare rău... În fiecare duminică mergeam cu familia la teatru şi cred că aşa m-am decis ce vreau să fac. Cît despre film - în anul III de facultate ni s-a introdus materia numită "actorie de film". La examen am primit de la regizoarea Elisabeta Bostan un mic scenariu, şi pentru rolul acela am luat 10! Un lucru extraordinar, avînd în vedere că primul 10 la actorie de teatru a venit abia în ultimul an! La teatru prima notă a fost 7: mi s-a spus că am un "fizic neconcludent"! Ăsta este teatrul: tot timpul trebuie să demonstrezi ceva! Nu în primul an sau la absolvire, ci tot timpul. În teatru e o vorbă care spune că este bine să joci cît mai mulţi regi şi că, oricît de bine ţi-ar ieşi rolurile, încă nu ai nici o garanţie că eşti bun. În teatru trebuie să demonstrezi tot timpul că eşti o personalitate, că poţi fi rege, că aduci publicului un plus de ceva. Nu ştiu exact cum se numeşte acest ceva. Poate talent, poate farmec... 

Magdalena Boiangiu: Se numeşte ceva concludent! 

Exact! Aşa a fost întîlnirea mea cu filmul. Colegii mei de la regie de teatru şi de film nu au ţinut seama de povestea cu "neconcludent". Am avut norocul să fiu alături de oameni tineri - atunci eram şi eu tînără, nu ca acum, cînd sînt foarte tînără! Am lucrat cu Mircea Daneliuc, cu Iosif Demian, cu care am făcut un film de protecţia muncii; producţia de teatru din anul IV am dat-o cu Neînţelegerea lui Camus, la clasa de regie a lui Radu Penciulescu; regizor-student, Adrian Lupu; în acelaşi an, am jucat în Tinereţe fără bătrîneţe... în regia lui Alexandru Tocilescu, un spectacol extraordinar! Cu ei mă simţeam în largul meu pentru că mă lăsau să-mi gîndesc rolurile după mintea şi posibilităţile mele. Ei îşi vedeau de partea lor de regie şi lucrurile ieşeau foarte bine. 

Tăceam şi stăteam cu spatele 

Cezar Paul-Bădescu: În general, în relaţia cu regizorul, vă impuneţi punctul de vedere sau urmaţi întocmai indicaţiile acestuia? 

Personajele sînt jucate, în general, după mintea şi sufletul fiecărui actor, dar, cît timp acesta a acceptat să joace în regia cuiva, trebuie să ţină cont de ceea ce spune regizorul. Este bine ca actorul să imprime personajului ceva ce este al lui şi numai al lui, dar, pe de altă parte, nu îşi poate asuma o independenţă pe care nu o are. În filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, de exemplu, eu am avut nişte iniţiative "terminate" de el destul de repede. Primele mele impresii legate de personajul pe care urma să îl joc au fost că, deşi e permanent prezent, tace cam mult, ceea ce pentru mine este destul de greu, şi că stă cam mult cu spatele. Nu am avut foarte mult timp să pregătesc acest rol şi de aceea am preferat să mă las pe mîna lui Cristi, cu care lucrasem şi în Marfa şi banii. Fiind din fire o persoană optimistă, cînd am filmat scena de la tomograf în care eu primesc buletinul bolnavului, eu am vrut să joc ceva mai "rîzăreaţă", dar Cristi nu a fost de acord şi a avut dreptate. 

Cezar Paul-Bădescu: Mulţi din cei care îl cunosc pe Cristi Puiu îl consideră o persoană destul de dificilă...

Este groaznic şi nu îmi este teamă să o spun în public! Eu îi ziceam "Hitler", însă după ce s-au terminat filmările, toată lumea - specialişti, nespecialişti, presă străină - a avut numai vorbe de laudă la adresa distribuţiei, de la rolurile de trei replici, pînă la personajul lui Fiscuteanu. 

Adina Popescu: Părerea mea este că rolul dvs. se termină cam abrupt. Nu simţeaţi nevoia de un final adevărat? 

Este scena din film în care eu stau cu spatele la cameră şi cu faţa spre Lăzărescu: după ce am văzut filmul, mi-a părut rău că nu am mai stat cîteva secunde în plus. Acolo s-a exprimat marele meu defect - precipitarea. Din fire sînt o persoană foarte energică, foarte grăbită. Dar, dacă am primit un premiu, nu mai vreau să vorbesc despre defecte! 

Marius Chivu: În ultimii ani i-am auzit pe actori plîngîndu-se de faptul că sînt prost plătiţi şi că o duc foarte greu. Ce părere aveţi despre ceea ce se întîmplă azi cu actorii de o anumită vîrstă, foarte buni de altfel, dar care rămîn pe afară? 

Nu ştiu ce să vă răspund. Eu cred că am fost foarte norocoasă. Sînt absolut de acord că sînt foarte mulţi actori prost plătiţi - banii sînt foarte importanţi. Eu iubesc banii, îmi place să îi am şi sînt foarte atentă cu ei. 

Marius Chivu: Ajungem la un aspect foarte problematic. Tot mai des apar la televizor, în emisiuni mediocre sau în telenovele fără valoare, actori mari. Ce credeţi că îi determină să se expună în acest fel?

Numai şi numai banii. Şi este păcat că mari actori ajung să joace în seriale de nimic, fără regie şi fără un scenariu bine pus la punct. 

Alex. Leo Şerban (prin corespondenţă): Între un rol prost plătit la Cristi Puiu şi unul gras la Nicolaescu, ce aţi alege? 

Pentru Cristi Puiu aş face oricînd, orice fel de rol. Pentru mine el este regizorul cu care ştiu că nu am să dau greş. Cu Sergiu Nicolaescu nu am nimic, dar pentru mine ar fi extrem de important scenariul. 

Cînd m-a năpădit frica 

Magdalena Boiangiu: Unul dintre motivele pentru care te-am invitat aici este faptul că acum eşti în plin succes. Joci mult, joci bine, ai primit un premiu, te pregăteşti să iei altul. N-a fost întotdeauna aşa, au fost şi perioade în care nu jucai pe măsura ta. Cum era atunci? 

Au fost, într-adevăr, şi roluri foarte mici, cum a fost cel din Prea tîrziu, în regia lui Pintilie. Îmi aduc aminte că m-a sunat într-o dimineaţă Rodica Tăpălagă care mi-a spus să cumpăr Dilema şi să citesc cronica pe care mi-o face Alex. Leo Şerban. Erau acolo nişte vorbe pe care îmi este greu să vi le reproduc! Duşmanul meu cel mai de temut a fost întotdeauna frica! Şi a apărut cînd mi s-a părut că nu mai e nevoie de mine. Ani de zile am avut bucuria să urc pe scenă şi să joc - scena mi se părea cel mai liniştitor loc - şi dintr-o dată m-a năpădit frica! Nu mai auzeam în urechi decît o singură întrebare: "Oare o să-mi iasă?". Mi-am zis atunci că, dacă grija şi frica depăşesc bucuria de a juca, poate că ar fi cazul să mă retrag. 

Cezar Paul-Bădescu: Unde vă simţiţi mai în siguranţă? Pe platoul de filmare sau pe scenă? Mă gîndesc că, dacă într-un film se mai pot trage duble, pe scenă nu ai unde să te ascunzi. 

Nu este aşa. Nici la filmări nu este uşor pentru că, de multe ori, dacă nu nimereşti o scenă din prima, n-o mai nimereşti niciodată. Trebuie să te încrezi în text, după cum spunea Cristi. 

Adina Popescu: Cît de mult v-au ajutat replicile realiste ale lui Răzvan Rădulescu? Foarte mult! După ce am citit scenariul, replicile mi s-au părut - cum spun actorii - "că intră în gură", foarte simple, foarte la îndemînă. Replicile din Moartea domnului Lăzărescu aveau muzicalitate, dar acolo erau paranteze în paranteze, iar Cristi nu ne lăsa să schimbăm o virgulă. M-am obişnuit însă foarte uşor. Mie şi lui Fiscuteanu, care filmam noapte de noapte, ne-a fost mult mai uşor decît celor care îi jucau pe medicii de la alte spitale. 

Destul un porc în familie 

Marius Chivu: Aţi spus mai devreme că în plus faţă de indicaţiie date de regizor, actorul vine în rol şi cu o mică parte din personalitatea sau viaţa sa. Întrebarea mea ar fi exact invers: dacă jucaţi un rol greu, care vă solicită mult, plecaţi acasă cu ceva din rolul respectiv? 

În timp ce pregătesc rolul respectiv, sînt foarte acaparată. Fie că sînt acasă sau în maşină, încerc să îmi vizualizez personajul, să îmi imaginez ce ar spune, ce ar face, cum s-ar purta. Încerc să îl văd puţin dinafară, ca să îmi fie mai uşor la filmare. 

Cezar Paul-Bădescu: După Marfa şi banii au fost diverse comentarii referitoare la limbajul de cartier şi la înjurături. Dvs., care sînteţi dintr-o altă generaţie, cum vedeţi această problemă? 

Sînt obişnuită. Eu am două fete: Maria, în anul II la Medicină şi Alexandra, în clasa a XII-a, deci ştiu cum vorbeşte generaţia lor! Nu aş vrea să se înţeleagă că noi arătăm tot ce este mai rău, dar aşa se vorbeşte.

Magdalena Boiangiu: Ce le spui fetelor tale cînd le auzi vorbind aşa? 

Fetele mele nu vorbesc urît. Mai scapă şi ele cîte o vorbă şi cînd le fac observaţie îmi reproşează că şi ele m-au auzit pe mine vorbind la fel. Atunci, singurul lucru pe care îl pot spune este: "Destul un porc în familie!". Şi cu asta m-am salvat! 

Navigînd între orgolii 

Adina Popescu: Există vreo diferenţă între Cristi Puiu şi Haneke? Doi regizori europeni, la fel de realişti... 

Haneke a intrat într-un sistem care îţi conferă mai multă linişte. Dacă ne referim la lucruri comune, ambii sînt extrem de atenţi la detalii. Cod necunoscut începe pe un bulevard din Paris. Apare personajul principal al poveştii francezilor, Juliette Binoche, cu fratele iubitului ei. Conflictul se declanşează de la acest tînăr care, în loc de bani, îmi aruncă mie, care sînt o cerşetoare, o bucată de hîrtie. La prima dublă, în momentul cînd eram ridicată de poliţie, în colţul ochiului îmi apărea o urmă de lacrimă. El a oprit filmarea şi m-a rugat să reluăm totul, explicîndu-mi că aceea era o scenă care nu trebuia făcută pe plîns. Este un regizor extrem de atent la detalii: eu nu eram singură pe acel bulevard, mai erau şi poliţiştii, şi foarte mulţi figuranţi, şi totuşi el a observat lacrima mea. Nu ai ce să faci, trebuie să îl asculţi pe regizor. În A fost sau n-a fost eu aş fi vrut să adaug un simplu da, dar nu am fost lăsată de către regizor şi a trebuit să ascult de el. 

Marius Chivu: Mi se pare extraordinar că un actor de vîrsta şi de talia dvs. se lasă pe mîna unor regizori tineri, fără a avea orgolii! 

Întotdeauna m-am dus către toţi regizorii, cu mintea deschisă, gîndindu-mă că cel din faţa mea poate avea o idee mult mai bună decît a mea. Iar o idee bună te poate face ca nou, dacă eşti un actor talentat şi inteligent.

Cezar Paul Bădescu: Care vă este cel mai drag rol de pînă acum? 

Rolul din piesa Bigudiuri, în regia lui Radu Nichifor - o babă nebună care crede că i se cuvine orice: îşi bate tot timpul la cap fiica şi îşi "sufocă" nepoata, are toate vîrstele în ea. Cel mai important şi mai frumos rol. Dar şi foarte greu - îmi amintesc că nici măcar înainte de premieră, de frică, mie nu îmi ieşea începutul. De frică, nu l-am lăsat pe Radu să-mi deseneze intrarea... Soţul meu chiar m-a întrebat într-o dimineaţă: "Ce ai de gînd să faci la prima scenă? E foarte prost!". În dimineaţa premierei, a venit la mine autorul Mimi Brănescu şi mi-a spus: "Luminiţa, începutul e ca o rachetă de tenis care izbeşte mingea! Ai intrat şi bum!". În secunda aceea am ştiut cum este cel mai bine să încep. După prima scenă, lucrurile veneau foarte lejer, în stilul meu de umor şi de forţă. 

Magdalena Boiangiu: Ai jucat în Teatrul Bulandra ani de zile, alături de foarte multe actriţe, toate femei talentate, iar unele dintre ele şi capricioase. Cum este viaţa între multe femei care au toate acelaşi scop, care trebuie să păstreze aparenţa unor relaţii civilizate? 

Pe mine personal, aceste capricii care au o justificare, pînă la un punct, nu mă deranjau. Eu am dat concurs în 1975, cînd Teatrul Bulandra avea o galerie excepţională de actori şi actriţe - strecoară-te dacă poţi! M-am înţeles bine cu femeile! Cu bărbaţii am avut probleme pentru că nu mă iubeau toţi! Lăsînd gluma la o parte, eu cred că mai degrabă există gelozie între actori şi actriţe, decît numai între actriţe. Orgoliul este partea ingrată a acestei meserii, dar, într-o anumită măsură, el te face să avansezi. Trebuie să-ţi doreşti mereu să avansezi, să fii primul - acest lucru îţi dă un impuls! Dacă alegi să stai în banca ta, foarte bine, este alegerea ta, dar acolo rămîi! 

Marius Chivu: Mie mi se pare trist faptul că un actor poate face un rol mare într-o piesă, rol care, dacă nu este filmat, practic dispare. Există vreun rol de care sînteţi tare mîndră, dar regretaţi că s-a pierdut şi că nu a rămas înregistrat? 

Un spectacol de teatru este foarte greu de filmat - este nevoie de multe camere, mulţi operatori etc. Cineva mi-a înregistrat piesa Bigudiuri, dar nu mi-a plăcut ce am văzut pentru că nu era o filmare foarte bună. Îmi pare foarte rău că nimeni nu a filmat încă extraordinarul spectacol al lui Ducu Darie, Trei surori. 

Adina Popescu: Care este diferenţa între modul în care "dirijează" regizorul de teatru şi cel de film? 

Cred că la teatru poţi să "furi" mai mult pentru că regizorul nu stă la toate spectacolele. Actorii de bună calitate însă trebuie să menţină personajul aşa cum l-au construit cu regizorul. Nu este cinstit faţă de public să facă altfel! Nu contează de cîte ori ai jucat un rol, nu contează cîţi spectatori sînt în sală, tu nu ai voie să faci rabat. Evident că acelaşi rol nu îţi va ieşi mereu la fel, dar tu, ca actor, eşti obligat faţă de cel care pleacă de acasă - poate că multe din femeile care vin la spectacol s-au mai şi coafat! - şi să joci nu bine, ci foarte bine! Eu am o întreagă teorie despre bine şi foarte bine. Cînd mergi la stomatolog să-ţi faci o lucrare, cum preferi să iasă, bine sau foarte bine? Aşa este şi în teatru. Eu nu am voie să stric sufletul omului care este în sală, trebuie măcar să încerc să joc foarte bine. 

Iaromira Popovici: Nu simţiţi cîteodată nevoia să vă retrageţi din văzul lumii, să nu mai apăreţi în public?

Încă nu m-a doborît vedetismul şi nici coadă pentru autografe nu se face la uşa mea! 

Mircea Vasilescu: Cum v-aţi simţit la festivalurile internaţionale, însoţind un film care a avut succes? Cum v-aţi simţit acolo, în raport cu felul în care vă simţiţi aici? 

Diferit. Nu pot să vă explic altfel decît printr-un exemplu concret. În filmul lui Haneke, eu am avut un rol mic pe care, după părerea mea, l-am făcut destul de bine. M-a surprins plăcut atenţia pe care a atras-o acest rolişor şi mai ales laudele aduse! Probabil că ei habar nu aveau că şi în România se fac filme, se joacă teatru... Avînd în vedere că în film a jucat şi Juliette Binoche, iar regizor a fost Haneke, probabil că pretenţiile au fost destul de mari şi pentru că am reuşit - îmi place mie să cred - un rol bun, aprecierile au fost sincere şi pe măsura pretenţiilor. Cînd am fost la premiera acestui film, care a participat la Palme d'Or, am fost primită extraordinar. La fel s-a întîmplat şi în America, la Premiile criticilor de film, unde am fost tratată ca o vedetă autohtonă. La final, am înţeles de ce - premiul era dat de ei şi, practic, îşi onorau opţiunea. Mult timp nu am să uit limuzina, bliţurile, vedetele din jurul meu, felul în care am fost condusă pe covorul roşu şi, mai ales, momentul în care am auzit Best supporting actress, Luminiţa Gheorghiu. 

La Moromeţii nu eu am luat proba 

Adina Popescu: Nu vă pare aşadar rău că v-aţi născut în România? Nu credeţi că în altă ţară v-ar fi fost mult mai bine?

În nici un caz. La 27 de ani am plecat în Italia la sora mamei. Unul din nepoţii ei, care era şeful inginerilor de la Primăria din Roma, mi-a propus să rămîn, promiţîndu-mi o slujbă la televiziunea naţională, Rai Uno. Nu am acceptat pentru că sînt îngrozitor de legată de ţara asta. De fiecare dată cînd plecam în turnee cu teatrul, mi-era foarte dor de casă, de familie, de ţară etc. După ce m-am întors din America, am fost întrebată dacă nu mi-am găsit şi eu un agent - ce dacă nu ştiu engleză? Aş fi pus osul la treabă! Sînt foarte legată de ţara asta!

Cezar Paul-Bădescu: Moromeţii a schimbat ceva în viaţa dvs.? 

Da, după film a urmat o pauză lungă! Îmi aduc aminte de acea perioadă pentru că am început filmările la exact două luni după ce una din fetiţele mele s-a prăpădit. La probă, am jucat scena în care eu mă scol plîngînd şi spun că, orice ar fi, vînd un pogon şi dau băiatul la şcoală. M-am prezentat la concurs, am dat proba, dar nu am luat, altcineva a luat-o, care n-a mai putut filma, şi am ajuns să fac eu acest rol! 

Mircea Vasilescu: Spuneaţi că înainte să intraţi la Institut vă gîndeaţi doar la teatru, la film, deloc. Acum, după ce aţi făcut şi una, şi alta, şi le-aţi făcut bine, ce vă place mai mult? 

Iubesc rolurile din teatru şi din film deopotrivă, cu condiţia să-mi iasă, să nu îmi fie teamă de ele. Fie că joci două ore jumate sau filmezi douăsprezece nu este deloc uşor. De fapt, ce este uşor pe lumea asta? Ieri am făcut piftie pentru prima dată în viaţă. Ştiţi ce greu mi-a fost, deşi aveam cartea de bucate lîngă mine?! Prima dată mi-a reuşit, dar cine îmi garantează că îmi va reuşi şi a doua oară? (...)

 

Foto: adevarul.ro