(Apărut în Dilema veche, nr. 535, 4-10 iul. 2003, la tema "Boemii")

Să mi se-ngăduie ca în rîndurile ce urmează să nu fac nici un fel de consideraţii mai mult sau mai puţin savante asupra ideii de boemă (fiindcă le-a făcut, într-un excepţional articol pe care nu-mi mai amintesc cînd şi unde l-am citit, marele Lucian Raicu), ci doar să evoc două figuri inubliabile ale începuturilor boemei "mele" bucureştene.

Pe Doamna Miţi am cunoscut-o chiar în ziua în care, prin septembrie 1978, am descins, ca proaspăt repartizat în învăţămîntul Capitalei, cu valijoara balzaciană a provincialului în mînă, în Gara de Nord. După ce m-am descărcat rapid la o gazdă undeva prin Drumul Taberei, unde era să mă duc? Ei, cum unde?! La "Griboedov", la Casa Scriitorilor! Nu aveam la mine decît 200 de lei, o legitimaţie de echinoxist şi multe, foarte multe visuri. Am penetrat cu timiditate, oblic, în restaurant şi m-am oprit dezorientat în uşă. Nu cunoşteam pe nimeni decît din poze. Prima care m-a zărit a fost Doamna Miţi, chelneriţa. M-a măsurat din cap pînă-n picioare şi - probabil fiindcă arătam ca Moş Gheorghe la expoziţie - a zîmbit, apoi mi-a arătat o masă liberă. Nici n-apucasem să mă aşez cu - vorba lui Breban - "o jumătate dă bucă", ca tot debutantul, că Doamna Miţi mi-a pus întrebarea fundamentală: "Votcă sau bere?" "Bere", am răspuns, inspirat, şi bere a rămas pînă în ziua de azi. Mă gîndesc cu groază ce s-ar fi întîmplat dacă ziceam "votcă"...

Vreau să spun că Doamna Miţi, fără să te-ntrebe de legitimaţie, cine eşti, pe cine cauţi etc., te "mirosea" din prima, "investea" în tine, chiar dacă nu aveai în "curriculum" decît nişte amărîte de recenzii la autori şi mai amărîţi. Aşa au "păţit" şi Ioan Buduca, şi Radu G. Ţeposu, şi George Ţărnea, şi Eugen Suciu, actualul patron al restaurantului Casei (o, tempora!...), şi Traian T. Coşovei, şi Emil Hurezeanu (iarăşi: o, tempora!...) şi atîţia alţii.

În schimb, Doamna Miţi era necruţătoare cu - cum să le zic? - nonvalorile. Mi-aduc aminte de o scenă care şi azi mă amuză la culme: în restaurant, foarte grăbit, dă buzna Ion Dodu Bălan, pe vremea aceea mare mahăr în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Se aşează la o masă şi comandă scurt: "Miţi, o friptură şi o apă minerală!" Miţi înclină capul cu adînc respect şi dispare la bucătărie. Trec 15 minute. Ion Dodu Bălan dă semne de impacientare. Între timp, Miţi reapare, încărcată de fripturile şi berile noastre, ale "novicilor", plus votca lui Mazilescu. "Miţi, ce-i cu friptura mea?", zice Dodu Bălan. "Nu prea e gaze", răspunde Miţi. "Bine, da' apa?" "Nici frigiderele nu prea merge", face impasibilă Miţi. "Şi astea?", indică nervos Dodu fripturile şi berile de la masa noastră. "Astea e de dimineaţă", zice imbatabilă Miţi. Una peste alta, friptura lui Dodu Bălan s-a tot prăjit vreo oră jumătate, iar cînd în fine a apărut, am văzut-o cu toţii cu un adînc sentiment de admiraţie: era o minunăţie de zgîrci cu care Dodu Bălan s-a luptat, asudat, zeci de minute.

Aşa era Doamna Miţi. Fie ca la mesele celeste unde cu siguranţă serveşte (căci între timp s-a stins) să-i aibă drept clienţi fideli tot pe Virgil Mazilescu, Radu G. Ţeposu, Marius Robescu, Daniel Turcea, Călin Angelescu, Iustin Panţa, Madi Marin, Mircea Nedelciu, Rolf Bossert (şi vai! - atîţia şi atîţia alţii), cît şi - desigur - pe clientul ei favorit, la o masă din colţ, maestrul Eugen Jebeleanu...