Text apărut în Dilema veche, nr. 337, 29 iulie 2010

De multe ori, nu este dificil să răspunzi la întrebări, ci să te abţii să dai răspunsul imediat, răspunsul evident. Întrebările despre Internet te împing uneori într-un colţ unde nu prea poţi spune altceva decît „da“: Nu cumva distruge Internetul sfera privată? Nu oferă el spectacolul îngrijorător al unui potop de site-uri vicioase? Nu înăbuşă etalarea grosolană a instinctelor primare în lumea ideilor?

Pentru a risipi evidenţele, voi apela la ajutorul lui Spinoza, care spunea: „Încercarea de a stăpîni totul cu ajutorul legii mai mult stîrneşte pornirile rele decît le înlătură“. Blocarea unuia dintre răspunsurile evidente este limpede. Fraza lui Spinoza cere însă din partea noastră un dublu efort: cel al examinării diverselor lecturi ale ei, şi cel al înţelegerii contextului în care ea are sens.

Lecturile? Ele trebuie să dea cumva seamă de ceea ce nu este de stăpînit cu ajutorul legii. Să ne uităm la trei dintre ele: cea liberală, cea libertară şi cea libertariană. Pentru liberal, există o distincţie crucială între sfera publică şi cea privată. Marea problemă a liberalului este să blocheze imixtiunile în sfera privată: fie că vin din partea statului, fie că vin din partea opiniei publice. Libertarul pune, în schimb, accent pe bucuria de a împărţi cu alţii. Mai nou, cu un anglicism strecurat în limbă tot datorită Internetului, se vorbeşte despre sharing. Sfera privată este pentru libertar un obstacol, iar Internetul ocazia de a depăşi obstacolul. Libertarianul se deosebeşte şi de liberal, şi de libertar: libertarianul dizolvă distincţia dintre sfera publică şi sfera privată, dar nu crede în împărţirea fără oprelişti a orice.

Pentru libertarian, sfera publică este o ficţiune deşartă; atunci şi ceea ce este gîndit prin opoziţie cu ea nu mai funcţionează. Nu este de mirare că sfera privată nu funcţionează în condiţiile Internetului. Ce funcţionează şi în ce limite? Proprietatea privată, în măsura în care ea vizează bunurile tangibile. Gîndiţi-vă la casele în care există un singur televizor: el vrea să se uite la fotbal, ea la un film; negocierea este dificilă. Dacă n-ar exista proprietate privată, costurile negocierilor ar exploda după acelaşi tipar în multe locuri. Extindem însă proprietatea privată şi la bunuri intangibile: imagini, idei etc.? M-aş alătura libertarienilor care zic să nu facem acest lucru. Internetul ne arată de ce dificultăţi insolubile se loveşte extinderea cu pricina.

Lecturile de care vorbeam nu dezvăluie însă drama din spatele frazei lui Spinoza, dramă care cred că se repetă în cazul Internetului. Contextul frazei lui Spinoza este cel al argumentului în favoarea separării religiei de stat. Religia pe care o am aici în vedere este cu totul alta decît cea promovată de marile culte. Este cultul pe care fiecare îl are pentru propriul eu. Toţi ne aşteptăm ca alţii să jertfească ceva pe altarul acestui cult: să ne spună cît de inteligenţi sîntem, cînd spunem platitudini, să ne laude frumuseţea, cînd de fapt sîntem oameni absolut obişnuiţi ş.a.m.d. Viciile eului subminează şi ele acest cult. Să nu ne mirăm atunci că atît de mulţi oameni găsesc cel puţin ciudată separarea statului de religie: cine mai protejează cultul propriului eu? Fie şi împotriva viciilor de care nu se pot dezbăra.

Concepţiile invocate pînă acum au fost propuse într-o lume care arăta complet altfel din punct de vedere tehnic. Nu se schimbă oare totul în condiţiile Internetului? Noua lume tehnică are, de fapt, limite tot atît de mari ca şi comunităţile tradiţionale. Acele comunităţi aveau o localizare spaţială. În Internet, localizarea spaţială este nesemnificativă. A apărut iluzia că totul este global. Cutare lucru a apărut pe Internet. Toţi pot să afle, să vadă! Nu este aşa, nici măcar potenţial. Lipsesc resursele necesare şi, pînă la urmă, lipseşte resursa prin definiţie rară: timpul. Internetul arată ca un oraş global, dar străzile lui sînt înguste şi întortocheate şi multe arată ca nişte tuneluri care trec unele pe lîngă altele. Fundăturile nu lipsesc. Totul este mult mai localizat decît pare.

Mihail Radu Solcan (1953-2013) a fost profesor universitar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București. A publicat, între altele, o introducere în filozofia politică, Arta răului cel mai mic (ALL, 1998), Introducere în filosofia minții din perspectiva știnței cogniției (Editura Universității București, 2000), Freedom, Minds and Institutions (Editura Universității București, 2003), Eseul filosofic (Editura Universității București, 2004). Pagina sa de web poate fi accesată aici.