Apărut în Dilema veche, nr. 203, 30 decembrie 2007

De-aş fi cîntat la bandeon, nu la clavir, bănui că aş fi preferat să butonez.

Ca, însă, unul care face muzică (de cameră de apartament) la pian, tastarea mă prinde mult mai bine: am tastat, ani de zile, la maşină -, mai întîi, fără atestat; apoi, testat şi atestat de stat.

Am şi toastat în cinstea ei -, în varii texte ca acesta: „Qwertzuiopa e o gamă/ a maşinilor de scris...“

Numai că, de vreo cinci sau şase ani încoace, tastez, în tempo giusto, la computer, - care e, ştie-se, periculos de adictiv. Faptul e lesne observabil la mai toţi computeroscribii, - tot mai dependenţi, mai insevrabili...

Prezintă, însă, şi un mare avantaj faţă de maşinile de scris şi/sau de clavecinul bine temperat: vecinul nu le-aude.

Revenind, acum, la butonare, constat năstruşnica incongruenţă dintre minusculele dimensiuni ale butoanelor diverselor  „mobile“ (termenul e paroxiton) şi degetele, mai curînd butucănoase, ale distinşilor butonatori. Să fie, asta, o subtilă farsă a evului nostru digital?! O bufonadă, eventual, a butoniadei?

Cît despre mine, unul, prefer să butonez un lift, o sonerie şi, în fine, un bouton d’amour!

Cu scuze pentru tonul déboutonné...