„sînt nişte năuciri de ordin superior, să fii mîndru,/ ce vezi tu nimeni nu mai vede,/ sînt nişte năuciri de ordin superior astea pe care le ai tu”

Apariţia antologiei Zidul de mătase, de Constantin Virgil Bănescu (1982-2009), la Casa de editură Max Blecher - 2011, este o veste foarte bună. Cartea adună textele celor trei volume ale autorului, plus cîteva inedite, fiind practic o ediţie completă a poeziilor acestuia. Cele 220 de pagini mi-au provocat tipul de reacţie perplexă pe care o am (nu foarte des, ce-i drept), cînd văd sau revăd un autor valoros, cu volume la activ, dar care n-a avut parte de atenţia meritată din partea criticii. Nu spun „recunoaştere”, ci „atenţie”.

Poeziile lui Constantin Virgil Bănescu au păguboasa caracteristică, pe termen scurt, de a nu fi nici foarte douămiiste, nici anti-douămiiste, astfel că receptarea acestuia a avut de suferit.  Un autor poate camufla lipsa de valoare printr-un discurs a-generaţionist răspicat. Nu este cazul, însă, cu Zidul de mătase. Deşi respiră acelaşi aer ca autori precum Andrei Doboş sau Constantin Acosmei (pentru a oferi ca exemplu alte două poetici autonome şi relativ atipice), lirica lui Bănescu e autistă într-un mod foarte pregnant. Filosofia orientală din care se hrăneşte poezia acestuia, simplitatea ritualică a anumitor refrene, sensibilitatea atentă şi concentrată a minimalismului formal, alternanţa textelor foarte scurte, fără nume sau cu titluri generice, cu poezii mai ample în care tensiunile capătă nuanţe, toate acestea transformă anumite versuri, care scoase din context ar părea platitudini crase în straie de aforism, în fragmente de o expresivitate halucinantă. „timpul însuşi/ este neputincios/ faţă de trecerea lui!” sau „dintre ea şi ea/ o aleg pe ea” sînt două pagini ale cărţii care, la o răsfoire aleatorie, nu spun mare lucru. Citite, însă, în spiritul vibraţiei generale, pot avea efecte nebănuite, reinventînd cuvintele comune şi legăturile dintre ele, asemeni oricărei lirici de reală valoare.

„mi-e atît de teamă să mor/ fără să fi făcut/ poezie/ cu toate cuvintele/ pe care le ştiu” spune ultimul text al cărţii, iar această tensiune se poate resimţi la nivel global, efectele fiind cît se poate de reuşite. Constantin Virgil Bănescu a fost unul dintre copiii teribili ai anilor 2000, o voce care a căutat cu o disperare calmă, prin mijloace extrem de intime, comunicarea, iar rezultatul final al căutării sale este, pentru poezia românească, acest volum exemplar. 

„dumdiddiedum/ where’s it coming from?/ sînt absolut convinsă că ulise&gaşca au/ strigat ca demenţii muieee/ după ce-au trecut de scylla şi caribda// majoritatea lucrurilor mişto s-au/ petrecut atunci”

Volumul de debut semnat de Alice Drogoreanu, fang (Brumar, 2010), nu este genul de carte pentru orice cititor - este poezie reconfortantă pentru cel care îşi limpezeşte gîndurile şi îşi disipează nervii dînd muzica mai tare, pînă cînd acordurile distorsionate, acum la limita gălăgiei, dau buzna în curgerea gîndurilor şi o exorcizează. Discursul este unul degajat, dezinhibat, licenţios, plătind tribut fracturismului fără a deveni o clonă a primelor volume ale lui Marius Ianuş. Fără a esenţializa şi fără a oferi versuri cu greutate într-o accepţiune comună, discursul coleric şi (uneori) superfluu ne aduce în faţa unui paradox: avem în faţă o trăncăneală poetică într-un sens bun al cuvîntului (un exemplu: „am înţeles că femeile îndrăgostite devin rotunde în sensul frumos/ ca pisicile./ moi.// rotund e un cuvînt frumos”).

Alice Drogoreanu scrie o poezie de atitudine, teribilistă şi spontană, fără prea multe filtre aplicate după ce focul notaţiei se stinge şi textul rezultat ajunge la temperatura camerei. Acest tip de poetică are, fără îndoială, riscurile sale specifice. Unul dintre acestea este scăderea lineară şi vertiginoasă a relevanţei acestor poezii odată cu trecerea anilor, devenind simple artefacte ale unui avatar poetic X din timpul Y, oraşul Z sau Z prim, curiozităţi care sînt greu de urnit într-un circuit cultural – plusvaloarea poate că există, însă este irelevant să o mai discuţi de la un moment dat încolo – riscul, aşadar, al poeziei de azi pentru azi („nimic de împărţit doar/ o sală plină de scaune goale/ şi lăzi întregi cu role de film” în epoca în care sistemele home cinema şi tehnologia HD ne bat la uşă).

Totuşi, riscul nu este acelaşi lucru cu neajunsul – expresivitate şi tensiune există din plin. Paginile acestui volum au exuberanţa versurilor hip-hop, ironia filmelor Hollywood de epocă, privirea fără prejudecăţi şi inhibiţii a unei lentile fotografice, o repulsie sarcastică faţă de ipocrizia artistică („n-aş numi o poză cu un pom ‘ceci n’est pas une pipe’”) şi, cel mai important, o atitudine unitară, coerentă şi atunci cînd e eterogenă din cauza fragmentarismului. Pînă la urmă, avem de-a face cu bufonerii utile, la fel de neserioase şi inconsecvente ca vocea raţiunii însăşi. Te poţi supăra pe clovnul care spune lucrurilor pe nume şi o face, pe deasupra, în versuri, în timpul unor tumbe spectaculoase? El este, de multe ori, lipiciul care ţine gîndirea la un loc.

Bogdan Odăgescu este masterand al Facultăţii de Litere, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, redactor-şef al revistei Echinox şi proprietar de poduri.