Comunicare fără comunicare

Deunăzi, mă aflam în anticamera unui cabinet medical. La un moment dat, pe scaunele de alături, s-au aşezat o doamnă şi fiul ei, un băiat de vreo 7-8 ani. De îndată ce mama i-a scos paltonul, tînărul a extras din buzunar un smartphone şi s-a cufundat, solitar, în utilizarea lui. Nu ştiu exact cum anume se folosea de sofisticatul instrument.

Comunica ceva pe „Facebook”? Se angaja în energice jocuri electronice? Fapt e că, din clipa în care a intrat „în dialog” cu telefonul, copilul a apucat pe o orbită cu totul străină de lumea din jur. Privea halucinat, lovit, brusc, de un autism irepresibil, ecranul din mîna lui stîngă şi zburda, agil, cu degetele mîinii drepte, pe suprafaţa lui luminoasă. Era „branşat”, dar singur. Nu vorbea cu nimeni (nici cu maică-sa), nu punea întrebări, nu privea în jur, nu vedea oameni şi obiecte, nu percepea nimic din ce se petrecea în preajma lui.

Am văzut din ce în ce mai multe scene asemănătoare în varii locuri publice. Iar protagoniştii nu erau neapărat copii. Am văzut cupluri, aşezate la o masă de cafenea sau pe o bancă în parc, cu telefoanele în mînă, trimiţîndu-şi, harnic, SMS-uri. Sau jucîndu-se fiecare pe aparatul lui, în ignorarea totală a celuilalt. Se spune că trăim într-o „eră a comunicării”. Şi e adevărat că mesaje şi informaţii ale tuturor şi de peste tot se prăvălesc torenţial asupra noastră. Viteza şi cantitatea comunicării au crescut enorm, dar, paradoxal, asta s-a întîmplat pe socoteala dialogului real, a cuvîntului rostit, a schimbului de priviri. Nu mai vorbim „faţă către faţă”, „ochi în ochi”. Au dispărut gestul, mimica, tăcerile semnificative. Limbajul – în mod normal unealtă şi substanţă a comunicării – tinde spre o inexpresivă standardizare. Se spune „txt” în loc de „text”, „k” în loc de ”ca”, „vb”, în loc de „vorbim”. Se „diluieşte”, se „şeruieşte”, „se dau like-uri”.

„A socializa“ nu mai înseamnă a întreţine relaţii vii şi durabile, ci „a fi în contact” cu reţele cît mai ample (şi adesea anonime) de „feisbuchişti”, „tuiterişti”, „blogări”, „forumişti” etc. Comunicarea devine, astfel, un soi de pălăvrăgeală nomadă, un zumzet gregar, un „mecanism” inter-personal, în care, însă, persoanele reale sunt absente prin masificare. „Comunici“, dar o faci, la propriu şi la figurat, „în deşert“. Adică „degeaba”, fără o autentică achiziţie de sens şi în pustietatea izolării tale de fiinţa adevărată, de „fiinţa de carne” a celorlalţi.

Comunicarea fără comunicare (şi fără „cuminecare” ar fi spus Noica) nu e, totuşi, o invenţie atît de nouă. Dialogul cu ceilalţi nu se suspendă numai prin inflaţie (electro)tehnică, ci şi prin „vorbirea în bobote”. E principala dexteritate a politicienilor autohtoni. Toţi vor să fie „buni comunicatori”, dar de fapt au deprins îndemînarea (dacă nu cumva e vorba de o calitate înnăscută) de a înşirui, volubil, cuvinte goale, fraze pompoase şi fără conţinut, manevre de eschivă retorică faţă de orice gînd clar, faţă de orice convingere sinceră. Abilitatea de a perora fără să spui nimic e, pare-se, înzestrarea obligatorie a cuiva care vrea să-şi asigure o carieră publică de succes.

În anumite restaurante, uneori bine garnisite şi frecventabile, se cultivă şi o altă specie a comunicării sacrificate. Te aşezi la masă şi, dintr-odată, năvălesc în sală echipe voioase de dansatori şi cîntăreţi, menite să te înveselească, să-ţi stimuleze patriotismul (căci spectacolul e, întotdeauna, folcloric) şi să transforme digestia într-un accident intermitent şi „trivial” (căci insensibil la „cultură”). Dacă ai şi pretenţia, sau nevoia, de a sta de vorbă cu alţii, de a transforma stricta ingurgitare în „comesenie”, în bucuria de a dialoga (tandru, profesional, sau prieteneşte) cu  cei de-alături, sfîrşeşti într-o iritantă frustrare. Nimeni nu aude ce spun ceilalţi, aşa că, foarte curînd, toţi renunţă. În cel mai bun caz se schimbă zîmbete. Sau, ca să revenim la începutul articolului nostru, se scot de prin buzunare telefoane „de fiţe” şi se face un melancolic schimb de mesaje. Eşti singur, dar „comunici”. Eşti singur.

Articol apărut pe