(Apărut în Dilema veche, nr. 100, 15 ianuarie 2004)

Primul lucru pe care-l observi cînd ajungi în China este că, de fapt, ai ajuns deja în China: dacă mergi cu un avion al unei companii chineze - în cazul de faţă: "Hainan Airlines" -, te trezeşti într-un fel de Chinatown aerian: o aglomeraţie pestriţă şi gălăgioasă de inşi care se descalţă de cum decolează avionul, se strigă peste zece rînduri, se foiesc în scaun sau îşi găsesc repede un şir de scaune goale pe care să se întindă şi să tragă un pui de somn pînă la Beijing - la 10 ore de zbor, e bine să ştii din prima cum să-ţi omori timpul... Primul şoc, aşadar, este numeric: noi cinci (Cristina, Ileana, Sergiu, Florin şi cu mine) sîntem - de departe - minoritari! În avionul imens mai există, cred, doar vreo zece occidentali (evident, ne includem şi pe noi printre "occidentali"): cîţiva italieni (ce par sedaţi în comparaţie cu vivacitatea chinezească), ceva francezi, parcă nişte olandezi, probabil şi nişte nemţi - şi un ungur în scaun rulant, care face naveta pînă la toaletă însoţit de-un alt ungur.

Stewardesele se înclină, solemne, înainte de a prezenta măsurile de salvare; acestea sînt arătate pe cîteva zeci de monitoare, aşa că fetele stau - pur şi simplu - drepte şi cuminţi aşteptînd să se termine înregistrarea. Stewardesele lor sînt, toate, foarte tinere şi drăguţe - în cele patru zboruri Budapesta-Beijing, Beijing-Shanghai, Shanghai-Beijing şi Beijing-Budapesta, n-am zărit nici picior de stewardesă trecută de 25 de ani... (Situaţia se schimbă pe cursa Malev Bucureşti-Budapesta şi retur, unde vîrsta medie a stewardeselor pare a fi 45-50 de ani.) Trebuie să te obişnuieşti cu două lucruri: unu, toate anunţurile sînt făcute în (fireşte) chineză, şi-abia apoi în engleză; doi, toate lucrurile care ţi se aduc, în chip de mîncare, au "explicaţii" chinezeşti... Este al doilea şoc, cultural de astă dată: ai în faţă nişte ambalaje lucioase şi multicolore, scrise în ideograme - cum procedezi? Le deschizi, evident, doar că se dovedeşte complicat, căci ambalajele lor au o rezistenţă surprinzătoare. Cînd reuşeşti, în fine, să le rupi (mai cu unghiile, mai cu dinţii), poţi avea surpriza să nu înţelegi ce ai în faţă: nişte aţe uscate se dovedesc a fi sepii, ceva ce promitea bomboane este, de fapt, ceva cu gust de murături, alunele sînt fasole ş.a.m.d. Şi aşa încolţeşte în mintea ta întrebarea fundamentală: Cum poţi fi chinez?

Primul răspuns este dat la coborîre - mai precis, la trecerea de primul filtru. Acolo scrie, mare, "China Inspection and Quarantine". Eu traduc aşa: în caz că ai venit cu o aviară, ceva, hop la "carantină"! Sau poate nu chiar aviară; în cazul meu - şi-mi cam tremură genunchii din cauza asta -, port în geanta de umăr o carte care, probabil, este interzisă în Republica chineză: Călugărul şi filozoful - dialogurile dintre Revel şi fiul său, călugăr budist. "Budist" nu rimează cu "comunist", iar cartea este rezonabil de dură în chestiunea invaziei Tibetului... După ce trec de "Customs" (în care eşti întrebat dacă aduci în China "materiale contrare orînduirii"), simt că am repurtat o mică victorie clandestină şi că fac un act de "disidenţă externă"!

Sîntem întîmpinaţi de dl Tsui, care a fost - pînă puţin după căderea lui Ceauşescu - funcţionar al Ambasadei chineze la Bucureşti. Dl Tsui vorbeşte româneşte, aşa că va fi interpretul nostru pe toată durata călătoriei. (Evident că toată lumea vorbeşte engleza, dar tocmai de aceea.) Mai este cu el o domnişoară, care se dovedeşte pe parcurs că este, de fapt, doamnă, deşi este foarte tînără, şi care vorbeşte un fel de engleză. Sîntem duşi direct la hotel, pe bulevardul de 60 (şaizeci) de kilometri care străbate Beijingul de la un capăt la altul, cu Piaţa Tienanmen cu tot. Unii dintre noi ar vrea să se oprească, în zilele următoare, pentru a face poze în piaţă, dar... Programul este foarte încărcat, şi nu se găseşte niciodată timp. Avem parte, în schimb, de lecţii de fonetică: Tienanmen se pronunţă, de fapt, "Tiăn ăn mîn", sau ceva de genul ăsta; e singurul suvenir din Tienanmen pe care-l vom lua cu noi.

Cu ochii încă împăienjeniţi de somn, vedem - de o parte şi de alta - zgîrie-nori după zgîrie-nori. Şi acolo unde nu sînt zgîrie-nori, vor fi: se construieşte într-o veselie (duşmănie?), de parcă China populară ar vrea să demonstreze că poţi construi capitalismul în patru ani şi jumătate.

Hotelul "Jianguo" este nou, elegant (4 stele, dar arată de cel puţin 5...), are "free Internet access" în camere şi balconaşe care dau înspre grădini interioare prin care curg pîrîiaşe. Este, totodată, şi în renovare, pentru că se pregăteşte de Jocurile olimpice din 2008; asta înseamnă că intrarea principală este închisă şi că recepţia este mutată temporar într-o altă aripă a clădirii. Ca să ajung în camera mea, este un labirint incredibil, dar angajaţii hotelului - mulţi, dar ce înseamnă "mulţi" în China? - stau la fiecare colţ de cotitură pentru a te îndruma. La cîtă populaţie e numai în Beijing (14 milioane? Parcă...), e şi asta o meserie, vorb-aia: stai degeaba, dar faci un ban.

Avem timp fix de un duş, apoi sîntem luaţi in corpore (mai puţin Florin, care s-a rătăcit, probabil, prin hotel, căci nu răspunde la telefon) şi duşi să vedem "Oraşul interzis". Eu îl ştiam deja din Ultimul împărat al lui Bertolucci, dar acolo - cu toată figuraţia de cîteva sute de capete - era parcă mai pustiu... Nu ştiu ce să zic despre fosta cetate imperială - sincer, mă aşteptam la altceva. Înainte să intrăm, trecem pe lîngă un călugăr budist care-o vizitase la rîndul lui, se vede treaba, şi care umblă însoţit de doi indivizi, dintre care unul cu "ochi albaştri". Înăuntru, puhoi de lume, mulţi tineri occidentali purtînd căciuli "ruseşti", de blană, cu stea roşie în frunte; îmi doresc pe loc una la fel, apoi - din fericire - mă calmez... Dl Tsui ne duce, chipurile, peste tot, cu 20 km la oră. Aici nu-ştiu-ce-făcea împăratul, acolo dormea, dincolo erau căsuţele "favoritelor" - un fel de magherniţe de doi pe doi, din care erau luate şi duse să presteze; dacă ar fi avut şi vitrine, era ca-n "cartierul roşu" de la Amsterdam. Dar adevărul e că nu poţi vedea mare lucru, pentru că - fiind zi de marţi -părea că e zi liberă şi toată China venise să viziteze "Oraşul" în acelaşi timp. (Başca cerşetorii - care-s cîtă frunză, cîtă iarbă şi-ţi ţin calea.) Apoi, morţi de picioare, mergem la masă şi capitulăm. Bucătăria chineză (a mai spus-o cineva?) e o ca-po-do-peră! Mesele au o placă mare de cristal la mijloc, care se învîrte o dată cu felurile de pe ea. Iar felurile tot vin... Nu există nici o ordine, adică supele pot interveni pe la mijloc sau chiar la sfîrşit, ei şi? Oricum (din păcate!) nu poţi mînca tot. Există cărţi de bucate chinezeşti? îl întreb pe dl Tsui. Se pare că nu. Sînt prea multe feluri, nu s-a ajuns cu numărătoarea pînă acolo.

Apoi, tîrîş-grăpiş, ne îndreptăm spre prima întîlnire "oficială", unde - printre picoteli şi digestii lente - ascultăm ceva care are, vag, legătură cu noi. Sîntem la sediul Radioului naţional, unde este şi secţia română. Pe dinafară, un bloc modern, aproape trendy; pe dinăuntru, stilul maoist rules on... Ne este prezentată o expoziţie de artefacte care seamănă, în mai mic, cu expoziţia cadourilor lui Ceauşescu de la Muzeul de Istorie. Bem un ceai care n-are nici un gust (chestie care se va repeta la toate întîlnirile oficiale; cele mai bune ceaiuri le-am băut pe avion). Fiecare se prezintă. Cînd se ajunge la mine şi spun că le am, cumva, cu filmul, feţele se destind şi mi se împărtăşeşte prima - dintr-un lung şir - de revelaţii cinematografice româneşti... Nu, nu este vorba despre Sergiu Nicolaescu (sorry!), ci despre Ciprian Porumbescu. De Gheorghe Vitanidis, dar asta nu mai contează: nici ei, nici eu nu mai ştim cine a făcut filmul din 1972.

Seara, sîntem duşi la o ceainărie "cu program". La intrare, un soldat - vreau să spun, un soldat în uniformă - şi obişnuitul grup de cerşetori; nici unul nu pare deranjat de celălalt. Înăuntru sînt bazare, poţi cumpăra una-alta, şi mulţi străini. La masă se aduc tot felul de prăjiturele şi, dacă laşi ceaşca de ceai neacoperită, ţi se toarnă apă într-una. Programul e năucitor: mai întîi o "operă", "tradiţională" (cum am văzut şi-n filmul Adio, concubina mea), cu dialogurile traduse electronic pe un monitor; apoi acrobaţii (foarte spectaculoase, de altfel); apoi un fel de "şantan", cu refrene care întîrzie să vină; apoi un număr de iluzionism cu un Iosefini local; apoi o tanti care cîntă/zice ceva, tot arătînd spre sală; apoi un cuplu comic, gen Ţociu şi Palade; apoi gata. "Comperul" este un nene chipurile mucalit, care are acelaşi tic ca şi tanti (poate sînt rude), adică tot arată spre sală. Plecăm destul de descumpăniţi, convinşi că am pierdut toate poantele.

Şi acum pe repede-înainte, că nu mai e spaţiu: înainte de a zbura spre Shanghai, a doua zi, o scurtă vizită la "Marele zid" - ceva mai lungă totuşi decît cea în "Oraşul interzis", că orişicît: numai ca să urci primele 200 de trepte îţi ia ceva timp... Totul ultra-turistic, totul pe bani; dac-ai ajuns la primul popas, ţi se "oferă" - contracost - o medalie de merit, cu numele gravat instantaneu pe ea. Iar la poalele urcuşului mai poţi admira un cuplu de chinezoaice înfofolite care mestecă seminţe.

La aeroport, stupoare: cursa "Air China" e anulată! Dlui Tsui nu-i vine să creadă ce (i) se întîmplă - mai ales că, în scurt timp, izbucneşte un scandal di granda care se mută de la deskul respectiv în spatele unor uşi/paravane de sticlă mată, dinspre care răzbat ţipete, urlete etc.; din cînd în cînd, uşile se întredeschid, vedem mîini ridicate, împingeri de-o parte şi de alta... Schimbăm pe "Shanghai Airlines" şi ajungem cu 3 ore întîrziere. E deja seară. Peisajul e ameţitor! Aflăm că există un turn de televiziune de 267 metri (în care vom urca în ultima zi), un zgîrie-nor de 88 de etaje (care este, pe jumătate, "Grand Hyatt"), un tunel de maşini pe sub fluviul Yang-Ze - asta, pe lîngă tot ce vedem (autostrăzi suspendate, blocuri străluminate...) oriunde întoarcem capul. Un fel de "Futuropolis"; nu lipsesc decît vehiculele aeropurtate.

A doua zi, întîlniri, iarăşi mese interminabile, iarăşi nostalgii cu Ciprian Porumbescu... Pare să-l fi văzut toată China! Încerc să-i conving că România a mai făcut filme din anii '70 pînă acum, unele foarte bune. Le spun: "Sigur că, pentru o cultură atît de veche ca a dvs., 30 de ani înseamnă doar 3 minute!", şi asta îi binedispune; dar Ciprian Porumbescu pare să fi atins o coardă sensibilă a sufletului colectiv chinez, imposibil să li-l scoţi din cap.

Shanghaiul este mai cosmopolit (probabil, dintotdeauna), mai rafinat, un fel de Manhattan. Doar că are 17 milioane de suflete! Pe lîngă gigantismul "oficial" al Beijingului, în care totul e imens şi cam rece, Shanghaiul are viaţă, colţuri de stradă la scară umană, memorie; vechiul n-a fost cu totul înlocuit de nou, cele două coexistă. Mîncarea din Shanghai e mai dulce. Autobuzele sînt vopsite în aceleaşi culori (vernil, roz, oranj...), iar amestecul lor nu pare să sperie pe nimeni. Cerşetorii sînt, şi aici, peste tot - o promenadă pe malul fluviului, de unde ai o perspectivă panoramică asupra oraşului, este o hărţuială continuă pe care n-o poţi domoli decît rostind ameninţător, printre dinţi: "Police! Police!". În bazar trebuie să te tocmeşti la sînge - convins fiind că, oricum, ai fost tras în piept. O scenă de ceartă şi - aproape - caft, într-un magazin, mi-a adus aminte de scandalul din aeroport. Banul face legea, iar cînd crezi că ai legea în buzunar apare poliţia - care nu ştie de glumă.

Nu mi se pare că progresul le-a adus chinezilor fericirea. La sfîrşitul vizitei (ce-i drept, de numai o săptămînă), am plecat cu imaginea unei ţări cu construcţii spectaculoase, o creştere economică vizibilă la tot pasul, deja-ştiutul pitoresc culinar (Chinese food este o instituţie internaţională!) - şi cam atît. Dar rafinamentul dinastiei Ming a dispărut acum patru secole, lăsînd în urmă un "stil" oficial compozit şi kitschos, iar cei care au fost sacrificaţi pentru construirea "Marelui zid" sînt sacrificaţi, în continuare, pentru ridicarea zgîrie-norilor. Cum se distrează chinezii? Televizor, cluburi de karaoke şi - cum am văzut - ceainării... Noroc cu Ciprian Porumbescu!