(Apărut în Dilema veche, nr. 40, 15 - 21 oct. 2004, la tema: "Cazul Carol I")

Coincidenţa face că în anul "Ştefan cel Mare" se împlinesc şi 90 de ani de la moartea lui Carol I. Putem face o comparaţie măcar ca durată a domniilor. Din cîte îmi dau seama, domnitorul Ştefan a rămas un fel de idol sub toate regimurile, pe cînd despre Carol se vorbeşte prea puţin. De ce a rămas oarecum în umbră?

Pentru cineva de vîrsta mea, născut în 1916, în copilăria noastră exista o glorie în jurul domniei sale, timbre comemorative, povestiri; era preamărit ca personalitate, era foarte respectat. Dar respectat nu înseamnă iubit. Acum, cînd văd lucrurile nu prin prisma amintirilor unui copil, ci prin documente istorice, prin studiu, o spun drept: omul nu era simpatic. Era destul de rece şi am impresia că el nu a putut să-i iubească niciodată pe români cu adevărat. Şi-a făcut datoria, a devenit regele unui neam pentru care nu avea afinităţi. Între noi fie vorba: între un român şi un neamţ sînt anumite cvasi-imposibilităţi de comunicare.

A făcut eforturi să se apropie de supuşii săi. A învăţat rapid limba română, testamentul său spune că s-a identificat cu această naţiune care a devenit patria sa...

Da, astea sînt declaraţii, dar impresia mea este că nu a înţeles. De exemplu, cei care s-au identificat mult mai frumos şi mai intim cu noi au fost Ferdinand şi regina Maria. Fără să mai vorbesc despre Carol al II-lea, care a devenit român de-a dreptul, cu cusururile naţiei. Interesant: la a treia generaţie. Vreau să spun că răceala lui Carol nu corespunde cu ceea ce aşteptau românii de la el. Dar punînd de o parte aceste aspecte afective, omul, incontestabil, a adus mult bine ţării noastre. A adus o anumită rigoare, o anumită severitate, a vrut să ne occidentalizeze. Tot ce este mai frumos din punct de vedere arhitectonic datează din domnia lui Carol I. La începutul secolului XIX, amintirile unor străini care au venit aici vorbesc despre cît de neoccidental era Bucureştiul, era un enorm sat, erau cîteva străzi podite cu bîrne de stejar. A fost atunci creat un centru, restrîns, e drept, dar cu multe caleşti elegante, cu prăvălii şi magazine de tip occidental. Se spunea, deşi nu sînt sigur că nu noi am inventat-o, că e micul Paris. Dar nu cred că datorită aspectului arhitectural, care niciodată nu a semănat cu Parisul, ci pentru că a existat un strat social superior care era foarte franţuzit. Orice străin care venea vedea că mai toată lumea bună era şcolită acolo sau, în orice caz, vorbea perfect franţuzeşte.

Nepotul lui Napoleon al III-lea

În această atmosferă franţuzită i s-a reproşat, au existat chiar scandaluri în epocă, faptul că era apropiat sentimental de Germania. A fost acuzat că ar fi ţinut sentimental cu Germania în războiul din 1870-1871, atunci cînd elita franţuzită, cum spuneţi, era profranceză. Au existat chiar propuneri ca România să declare război Prusiei din solidaritate cu Franţa, deşi nu ştiu cum am fi putut face asta, pentru că era Austro-Ungaria între noi.

Asta e ciudat, pentru că rudenia lui cu împăratul german era foarte îndepărtată, pe cînd înrudirea cu Napoleon al III-lea era foarte apropiată. El era oarecum nepotul lui Napoleon al III-lea. Acesta era foarte supărat pentru răsturnarea lui Cuza, pentru că s-a făcut fără acordul lui. El se considera ca un fel de protector al micii noi Românii. Şi avem amintirile lui Ion Bălăceanu care a fost tînărul diplomat trimis la Paris de Ion Ghica imediat după lovitura de stat din 1866. Dacă nu ar fi fost foarte isteţ să ajungă să-l vadă pe împărat, şmechereşte, printr-un servitor, pentru că ministrul de Externe a refuzat să îi aranjeze întrevederea: ce veniţi dumneavoastră, un guvern de revoluţionari care l-a răsturnat pe protejatul împăratului şi vreţi să aveţi o audienţă la împărat? Nici vorbă! Şi el totuşi a reuşit să îl vadă pe Napoleon al III-lea şi i-a spus: sînt delegat la Majestatea Voastră ca să ne desemnaţi un principe. Napoleon, luat aşa, pe nepusă masă, s-a gîndit cîteva zile şi pe urmă a oferit tronul României la doi mareşali de-ai lui şi nici unul dintre ei nu a vrut să accepte. Mareşali francezi, militari, nu au avut poftă să vină principi într-o ţară care era încă considerată o provincie otomană şi cu pericol de prea mare influenţă rusească. Aşa că au refuzat. Norocul nostru a fost un ziarist de origine italiană, Ubicini, care ne iubea şi scrisese mai multe articole în presa franceză despre Principatele Unite. Bălăceanu a fost trimis: du-te şi vezi-l pe Ubicini ăsta, poate are el o idee. Şi acesta i-a spus: trebuie să o vezi pe Madame Cornu.

Care îl ştia pe Carol de mic copil, din familie.

Era un fel de soră de lapte a lui Napoleon al III-lea, fata unei cameriste a reginei şi l-a cunoscut şi pe Carol. Ea e cea care a avut ideea: de ce nu îl propui românului pe văr-tu, Carol de Hohenzollern, aşa s-a făcut alegerea. Deci Carol ne-a fost propus de împăratul Franţei şi e de două ori rudă cu el, pentru că cele două bunici ale lui Carol erau franţuzoaice, una era Beauharnais şi alta era Murat. El vorbea perfect franţuzeşte. Spuneţi că a făcut efortul de a învăţa româneşte. Nu zic nu, dar niciodată nu a vorbit foarte bine, dovadă că şi în dramatica şedinţă de Coroană din 1914, cînd el a vrut ca noi să intrăm în război alături de Germania, şedinţa s-a ţinut în franceză. Şi el a spus la început: mă iertaţi, dar chestiunea este atît de importantă, încît îmi veţi da voie să vorbesc franţuzeşte. Şi cum toţi miniştrii prezenţi erau franţuziţi, aşa cum era lumea noastră atunci, nu a fost nici o problemă.

Să rămînem puţin la epoca în care a venit în România. Era o epocă foarte zbuciumată, să nu uităm că guvernul de la Bucureşti propusese coroana unui alt prinţ.

La început a fost propusă fratelui regelui Belgiei, care a refuzat. În această familie belgiană erau nişte oameni foarte interesaţi; sîntem aproape de momentul cînd regele va primi cadou Congo-ul, s-au gîndit că ce să caute în Principatele Române vasale Turciei.

Spuneam de o epocă foarte tulburată, nici una dintre marile puteri nu era foarte încîntată să accepte noile evoluţii, din diverse motive.

Era chiar vorba să se despartă Moldova de Valahia din nou.

Şi acest om de 27 de ani călătoreşte incognito spre Bucureşti, nu avea pe nimeni aici şi totuşi se impune rapid unei clase politice extrem de pătimaşe. Încă de la început pune condiţii privind textul Constituţiei şi nu cedează cu nici un chip dreptul de veto absolut. Omul ăsta chiar ştia ce vroia încă de tînăr, se impunea unor oameni cu infinit mai multă experienţă.

Din punct de vedere intelectual a fost remarcabil cum a ştiut el în tot timpul celor 48 de ani de domnie să îi joace pe unii împotriva altora, impunînd un regim constituţional care seamănă cu regimul britanic. Alegerile noastre nu se asemănau exact cu alegerile de acolo, dar şi în Marea Britanie exista votul cenzitar. A funcţionat de atunci un regim alternativ, liberali-conservatori şi invers, care a mers destul de bine. Cu toate că situaţia politică a ţării părea în ochii unui neamţ ceva destul de haotic, am avut totuşi o clasă politică remarcabilă. Cînd te gîndeşti acum la dinastia Brătienilor nu găseşti în toată Europa aşa ceva. Ion Brătianu a pus România pe şablonul occidental, care de atunci porneşte, de la guvernarea de aproape 12 ani a lui Ion Brătianu. Şi conservatorii au avut oameni de primă mînă, Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Petre Carp. Or, cînd compari cu ce am avut şi între cele două războaie şi în orice caz cu ce avem astăzi, a fost o epocă de aur. Carol a avut la dispoziţie generaţia de la paşopt, cei care au creat România.

Cumpătat şi dibaci

A fost totuşi destul de contestat. Chiar şi faptul că a permis o guvernare atît de lungă a lui Brătianu, a fost atacat atunci. Ce credeţi, a intervenit prea mult sau prea puţin? Există păreri împărţite aici.

A acţionat bine, a fost cumpătat şi foarte dibaci. A ştiut cînd să intervină, l-a schimbat pe Brătianu sub presiunea străzii. S-a făcut atîta scandal, de oameni foarte neserioşi, inventîndu-se fel de fel lucruri. A fost vorba ca următorul guvern să îl dea şi în judecată. Din fericire, Lascăr Catargiu şi cîţiva dintre conservatorii mai cuminţi au refuzat să facă proces. Ştiţi cum se întîmpla, regele hotăra cine să facă guvernarea şi apoi la alegeri ieşea guvernul.

Acesta este şi principalul reproş care se aduce, nu atît lui Carol personal, cît se aduce epocii: faptul că nu era o democraţie reală, pentru că guvernul numit de rege cîştiga mereu alegerile.

Ştiţi ce vă răspund? Nu cumva este vina românului? Astăzi nu votează cu PSD, deşi se ştiu toate ticăloşiile pe care le-a făcut? Nu este vina regelui Carol, este vina românilor, îmi pare foarte rău, este vina noastră! Românul votează cu ăla care are puterea.

Spuneaţi la început că atunci cînd eraţi dvs. copil, era un oarecare cult pentru Carol. Se manifesta doar la nivelul elitelor, al aristocraţiei sau mergea şi mai departe?

Eu cred că ajunsese şi la nivelul poporului. Dar aici depinde şi de toată propaganda care se făcuse, de timbre, de cărţi, la şcoala primară fotografia regelui, se crease un mit în jurul respectabilităţii regelui Carol care ne-a adus în Europa. Şi aşa era, e primul care ne-a adus în Europa. Nu ştiu în ce măsură era iubit, dar se făcea publicitate în jurul său.

Dar mi se pare că nu a rămas în nici un fel în memoria colectivă. Cuza care a domnit mult mai puţin a rămas în diverse feluri, gîndiţi-vă la ocaua lui Cuza. Or, Carol nu a rămas la nivelul omului simplu.

El nu voia să fie simpatic, el era rege. Pe cînd Cuza era de-ai noştri, român get beget, a făcut prima împroprietărire a ţăranilor. Şi nu doar în popor a rămas Cuza, ci chiar şi printre boieri. De pildă, în familia mea, unchiul mamei mele, Petrache Grădişteanu, a rămas fidel lui Cuza pînă la moarte. Circula în familia mea legenda că regele, cînd era o criză guvernamentală, îi zice: domnul Grădişteanu, de ce nu vrei să intri în Guvern? El îi răspunde: nu vreau să mă arate lumea pe stradă şi să zică Noch ein Esel! (încă un măgar), un măgar în nemţeşte înseamnă un bou, un prost. Această rezervă faţă de Carol a existat.

Totuşi, pare că după Carol, dinastia nu a mai dat regi de aceeaşi valoare. Ferdinand a fost loial, i s-a şi spus Ferdinand cel Loial, dar era un om slab. Carol al II-lea a fost un dezastru, Mihai nu a apucat să arate ceea ce poate. Dacă am fi avut un rege la fel de puternic ca şi Carol ar fi fost diferit sau pur şi simplu epoca a luat-o razna după primul război mondial?

Vă contrazic privitor la regele Ferdinand. Am citit mai multe memorii ale unor oameni politici de atunci, I.G. Duca, Argetoianu, care pretind că Ferdinand era tot aşa de inteligent ca şi Carol; era mult mai timid în schimb. Şi ce a înfăptuit Ferdinand este la fel de mare şi de important. El a fost primul care a vorbit ţăranilor în 1917 că vor primi pămînt. Sub domnia sa s-a împlinit din plin programul liberal: România Mare, vot universal, reforma agrară. Este unic în lume, şi asta nu se spune, ca un parlament burghez să îşi facă harakiri în felul în care şi-a făcut în 1918-'22. În nici o ţară din lume, eu am făcut istorie universală, nu există aşa ceva decît la o revoluţie. Dar în mod paşnic şi cu un parlament burghez să faci o expropriere de 80% din ce era proprietate mare înainte este unic în istorie. Sigur, putem să discutăm despre rezultatele economice.

A murit Carol de inimă rea? A murit la scurtă vreme după ce Consiliul de Coroană i-a refuzat intrarea în război alături de Germania, cu care aveam un tratat.

A fost o lovitură. Dar acolo nu a avut dreptate; chiar după litera tratatului, am fi intrat dacă era atacată alianţa Germano-Austriacă, dar era contrariul: ei erau atacanţii. Nu eram ad litteram obligaţi să intrăm în război. Consiliul a dat un aviz total negativ, afară de unul sau două voturi, al lui Petre Carp, de pildă.

Anii comunismului au contribuit la uitarea sa?

Da, cred că da. S-a trecut cu buretele peste întreaga dinastie. Ceea ce este o greşeală, pentru că, dacă iei ansamblul dinastiei, este perioada cea mai favorabilă dezvoltării ţării noastre, chiar şi cu Carol al II-lea pe care eu nu îl simpatizez. Şi asta nu trebuie să ne jignească, pentru că toate ţările europene au avut cîte o dinastie străină, aproape toate. În Spania este o dinastie franceză, chiar în Italia dinastia era originară din Savoia care sînt francezi, în Anglia sînt germani. Şi asta nu îi împiedică să fie patrioţi. De pildă, Ferdinand care declară război propriei sale naţiuni, unde a trăit pînă la 20 de ani: este foarte dureros ce a făcut el, dar a făcut-o.