M-am antrenat să scriu despre biciclete citind o pagină redescoperită de curînd în Vițelul de aur al lui Ilf și Petrov: ”În general, prestigiul pietonilor s-a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sînt nevoiţi acum să se strîmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să-ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decît lăsîndu-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.” La distanță de vreo 80 de ani, Bucureștiul nu le rezervă doar pietonilor o soartă defavorizată dpdv al calității spațiului public, ci și bicicliștilor.

E al treilea an cînd merg pe bicicletă aproape zilnic prin București (exceptînd catastrofele meteo și vacanțele, petrecute însă parțial pedalînd) și uneori cred că ar trebui să-mi trec experiența asta în CV. Pentru boostul adus instinctului de supraviețuire și pentru activarea unui nerv civic, pînă la urmă;  participînd zi de zi la nevroza colectivă a traficului, înțelegi cel mai bine misiunea bicicletei cînd te lovește un val de aer fierbinte răsuflat de un 4x4. Într-o oarecare măsură, mersul pe bicicletă a devenit un soi de statement politic: deși linia dintre modă și mișcare este făcută să fie încălcată, numărul din ce în ce mai mare al bicicletelor din orașe începe să semene cu o formă de rezistență.

Am învățat să merg pe bicicletă în jungla de beton accidentat a Bucureștiului de la alter ego-ul meu anarhist***, de la care, de altfel, am primit și primele două biciclete din viața mea. Extrem de late adopter al pedalatului -- abia pe la 18 ani am testat prima dată efectele terapeutice ale mersului pe două roți --, am primit un set de sfaturi extreme, pe care nu le aplic, dar care funcționează ca poveștile despre fapte de vitejie. 1. Mergi pe contrasens - ești mai vizibil. 2. Strecoară-te printre mașini. 3. În situații grele, ridică-te de pe șa. Departe de a fi un biciclist eroic, îmi gîndesc cursele ca pe quest-uri: probe mai dificile, capcane, bonusuri (străzi descoperite întîmplător, scurtăturile liniștite, de care rutele standard te feresc).

Mersul cu bicicleta nu e doar o alegere funcțională - eficient, nepoluant etc.-, ci și un pretext pentru mici ritualuri personale, pentru încă un strat de poveste. Are o doza de romantism. Diminețile în care mă trezesc propriu-zis pe bicicletă, primul lucru chiar dinainte de cafea, cursele pe mijlocul străzilor pustii din timpul ”sărbătorilor legale”, senzația vinovat-plăcută pe care o ai trecînd în viteză printr-o fîșie îngustă, depășind șirurile de mașini.

De cele două biciclete constante de pînă acum îmi amintesc ca despre prieteni: cu prima, o clonă vietnameză de Dahon bombardată cu stickere, am coborît serpentinele dintre Predeal și Rîșnov, unde roțile tirurilor erau înalte cît mine, cu bicicletă cu tot, am făcut filmulețe și am testat mizantropia din spatele bordurilor bucureștene. De cea de-a doua bicicletă, un mountain bike second hand, gîndit să fie antifurt în sine (pete de rugină, frîne slabe, lumini lipsă) pe care l-am urcat aproape zilnic două etaje pe scări, m-am despărțit subit acum o săptămînă. Cauza: un furt neașteptat, care mi-a demonstrat că hoții n-au nevoie de biciclete frumoase. Revenind forțat la minibike-ul cu roți de 16 inci, sufăr uneori de simptomul mountain bike-ului fantomă:  îl mai caut încă pe hol. Pînă la bicicleta nr. 3, care va fi tot un mountain bike gata să escaladeze hîrtoapele cotidiene și spațiile înguste, elaborez un plan pentru prinderea în flagrant, indie, a  hoților de biciclete. 

***
Alter ego sez: De-a dreptul anarhist, confirm. În primul rînd pentru ca am pus mîna pe bicicletă, prima oară, cu un complex teribil: aveam 18 ani și mă urcam pe așa ceva prima oară. Eram în preumblări prin cururile Moldovei pe atunci, dincoace de Prut, și am învățat să mă dau pe Pegasul popei din sat, un hîrb infernal dar cu niște coarne la care acum visez. După ce n-am reușit să o rup prin toate hîrtoapele printre care se număra si o dungă de pămînt, în pantă, printre șirurile de porumb, m-am hotărît că trebuie musai să fiu biciclist. La cîteva ore după mărețul moment, sărbătorit cum se cuvine la marginea drumului cu fumuri și șampanii, mă zdreleam infernal de marginea drumului. Prima lecție: niciodată să nu sui un deal in viteză, mai ales dacă nu există urmă de asfalt.

În București, însă, cu totul alt film: în primele trei luni ieșeam cu frică pe Dacia, de pe lîngă Institutul Francez, și mă opream în spatele autobuzelor. Intersecția de la Romană mă înfiora și am evitat-o multă vreme. Adaptîndu-mă, însă, destul de rapid, am început să stabilesc mici recorduri personale: de pe Dacia la Piața Sudului = 23 de minute. Not bad. Au urmat inevitabilele mici accidente, cu pietoni care nu trec pe la stop și cu șoferi cărora fie le spărgeam oglinda, fie le perforam stopurile din spate cu coarnele semicursierei. Tot tacîmul. A doua lecție: mergi cît poți de mult pe contrasens! Ești mai mult decît vizibil si tot ce poate să ți se întîmple mai rău e să dai bot în bot cu Poliția. Care, siderată, te va lăsa în pace, cum mi s-a întîmplat de cîteva ori. Bonus: încercați să faceți asta pe Calea Victoriei, împotriva curentului! Pentru creșterea vizibilității se pot adăuga lumini tipi lămpaș, veste reflectorizante de îngeri Rebu și claxoane psihedelice.

Din păcate nu prea apuc să mă atașez de nicio bicicletă, cel puțin nu în ultimii 4 ani, cînd mi-au dispărut 3 bike-uri, unele din locuri mega-centrale pseudo-păzite, iar altele, furate cu tupeu din scara blocului. De-aia m-am axat, cu excepția bicicletei curente, o Giant Squadron cu mult tupeu în ea, pe biciclete mai trashy. Fie de pe Str. Magnetului, unde am găsit anul trecut o semicursieră Globus, old-school dar în perfectă stare de funcționare, și MTB-ul Andrei, dispărut din cadru cîteva rînduri mai sus. Valoarea lanțului, dacă îți iei unul profi, o poate depăși pe cea a bicicletei. Chestie învățată cu anii. Cea de-a treia lecție: ia-ți cele două roți cu tine, în casă. Iar dacă trebuie neapărat s-o legi folosește mai multe lanțuri, preferabil unul în U sau (aproape) imposibil de tăiat.

Mă folosesc de bicicletă zilnic, nu-mi pot imagina un peisaj urban fără hoarde de biciclişti. Care, la cum se arde (cu) petrolul, vor moșteni pămînturile.

Andra MATZAL este PR la Editura Art, iar Miron GHIU e aici.

Fotografie realizată de Cosmin POPAN.