Printre titlurile pregătite de casa germană Deutsche Grammophon pentru aniversarea lui Ludwig van Beethoven de anul acesta, apărut pe 28 februarie, un album semnat de pianistul Maurizio Pollini, incluzînd ultimele trei sonate pentru pian semnate de Titanul de la Bonn.

Știu, e posibil să nu prea ne mai pese de muzică, de Beethoven, deși, întotdeauna în vremuri de restriște, cultura, muzica de bună calitate, în special, au fost surse de suport moral și îndemn pentru a merge mai departe. Plus că exemplul multora dintre marii creatori din istoria muzicii este unul relevant: cei mai mulți au trăit în vremuri cînd molimele erau cotidianul, nu excepția, cînd speranța de viață era undeva pe la 40-50 ani, cînd războaiele, foametea, insecuritatea existenței erau realitatea cruntă cu care se confruntau în fiecare zi. Plus dramele personale, cum a fost pentru Beethoven pierderea auzului. Prin comparație, sarcina noastră de astăzi e mai simplă: să stăm acasă, să ne păzim pe noi și pe cei dragi și, de ce nu, să ascultăm (și) Beethoven!

Recomand pentru aceste zile, în mod deosebit, albumul Beethoven semnat de Pollini, pe care-l puteți reasculta oricînd pe site-ul proiectului Discurile anului 2020 de pe pagina Radio România Muzical. Pentru că muzica în sine este una dintre cele mai înălțătoare scrise vreodată. Nu întîmplător i se spune lui Beethoven Titanul de la Bonn. Pentru că el nu doar că a scris muzică pentru contemporanii lui, dar mai ales pentru aceia mulți care i-au urmat. Mai ales ultimele sonate pentru pian, ca și ultimele cvartete de coarde, sînt laboratorul unei gîndiri muzicale foarte complexe, care transcende începutul secolului al XIX-lea ca viziune componistică. E ca și cum urci cu greu un munte și te întrebi dacă merită efortul; însă ajuns acolo sus, imaginea și măreția momentului te îmbată, euforic.

Fiecare dintre noi putem să simțim această atingere a geniului, ascultînd ultimele sonate pentru pian de Beethoven: opusurile 109, 110 și 111, scrise între 1820 și 1823. Mai ales în interpretarea pianistului Maurizio Pollini, unul dintre marii muzicieni ai timpurilor noastre, care a împlinit, la începutul lui 2020, 78 ani. Înregistrările de pe acest disc au fost realizate în timpul unui recital live din septembrie 2019: Pollini avea 77 ani și pare de domeniul miracolului că nimic nu sugerează această vîrstă înaintată, gîndindu-ne numai că provocările tehnice ale sonatelor beethoveniene sînt mari.

Sigur, nu vorbim despre perfecțiune, însă, pînă la urmă, ce este perfecțiunea în muzică? Cred că emoția primează și nu poți să nu fi emoționat de concentrarea interpretării lui Pollini, de construcția discursului său, de implicarea totală pe care o simți inclusiv prin micile mormăituri ale pianistului total cufundat în munca sa. Pollini a mai înregistrat aceste sonate, prima dată, în urmă cu 42 ani: acum, după o viață petrecută pe scenă, simțim maturitatea deplină, profesionalismul și, cu atît mai de apreciat, reverența făcută în fața compozitorului, modestia interpretului în fața unui creator genial.

Ultimele trei sonate pentru pian de Beethoven ies din tiparele genului, așa cum a existat el pînă la Beethoven: construcțiile sînt mai curînd libere, numărul părților este variabil. Beethoven, lăsînd deoparte oricare canoane, exprimă adevărurile pe care le simțea: transcendența devine o realitate, iar Pollini știe să exprime foarte clar acest fapt. „Muzica este o revelație mai înaltă decît oricare înțelepciune sau filosofie” spune Pollini, un adevăr de care ne putem convinge mai ales în timpuri grele, ca acelea pe care le trăim acum.