Nefiind un mare iubitor al bicicletei în sine, cît al beneficiilor aduse de mersul pe ea, mi-am achiziţionat unealta de mers de la nea Puiu, un pensionar din bloc, contra sumei de 100 RON.

Probat. Bicicleta mergea bine şi distanţele îmi păreau mai scurte decît de obicei. Singura nemulţumire era culoarea. Dintr-un motiv care îmi scapă (fabricanţii putînd alege orice culoare din lume), bicicletele vin default pe albastru. Şi aici nu ne referim la nuanţele acestei culori, cît la albastrul acela idiot de pe steag. Prin urmare, am procedat aşa: cumpărat spray de vopsea galbenă, mers în curtea interioară a blocului şi început lucrul. Tanti Anica, femeia cu tomberoanele, mi-a adus chiar şi un scăunel din acelea mici, făcute din trei scînduri, pe care se ţin picioarele, acoperit cu un fel de blăniţă roşie foarte tocită. Aplicat vopseaua şi aşteptat pînă a doua zi.

Dimineaţa următoare beznă şi ploaie. Pentru că distanţa pînă la birou poate fi parcursă pe bicicletă în cam tot atîta timp cît mi-ar lua să ajung pe jos pînă la metrou, am decis să inaugurez noua achiziţie galbenă, curată, proaspătă şi luminoasă, în contrast cu peisajul gri de afară. Dintr-un soi de perfecţionism care nu m-a caracterizat niciodată şi la care nu ştiu de ce am apelat tocmai acum, am decis să pedalez prin ploaie să mai cumpăr un tub de vopsea, cît şi unul de lac, pentru ca totul să fie perfect. De ce-am făcut asta? Dumnezeu ştie. Cert e că n-a fost nimeni care să-mi strige: "Hey, Joe! Ce vrei să faci cu tuburile alea de vopsea din mînă?".

Unde mi-am propus să repar micile stricăciuni din ajun? Ei bine, chiar la birou. Că doar afară ploua. Pus hîrtii pe jos şi apucă-te să faci totul mai frumos şi mai luminos. Însă, pe acelaşi principiu prin care mi se întîmplă să îmi ajustez perciunii puţin cîte puţin, pentru că mereu îmi par inegali (deşi nu îi vede nimeni pe amîndoi în acelaşi timp), pînă ajung să arăt ca Forest Gump, am început să ajustez şi să stric, puţin cîte puţin, vopseaua, ca în filmele cu Mr. Bean. Mai curgea puţină vopsea, mai ştergeam puţin cu o cîrpă cu diluant, se mai întindea puţin vopseaua de ieri, mai dădeam cu puţină vopsea proaspătă şi tot aşa pînă cînd mi-am dat seama că mai productiv ar fi fost să folosesc o pensulă de la bun început.

Rezultat: o vopsea cu nişte denivelări ce pot fi trecute destul de uşor sub titulatura de textură. Pe jos a rămas ceva ce seamănă cu locul în care a fost asasinat omul galben din Sin City. În birou, un miros de atelier de tinichigerie (am avut ceva emoţii cînd mi-am aprins ţigara) şi o bicicletă care îmi oferă siguranţa că nu va fi furată din motiv de milă amestecată cu ruşinea de a fi văzut pedalînd la ea.

Fie. Mie nu mi-e ruşine. Ne vedem pe stradă. E galbenă şi o să vă sară în ochi.

Mîine se întoarce şefa din delegaţie. Va trebui să explic de ce miroase aici a atelier de tinichigerie, de ce e galben pe jos şi, mai ales, cum mi-a venit ideea să-mi vopsesc bicicleta în birou. N-am reuşit încă să găsesc un posibil răspuns pertinent la întrebările astea. Sper să nu fiu concediat. E o perioadă grea.

Matei Badea este arhitect.