N-am lămurită prima amintire despre Sibiu. Pare ceva apropiat înmormîntării bunicului meu, Valer Mărgineanu, frînar la chefereu. Atunci cînd sirenele din cartier s-au tînguit ca nişte bocitoare. Aveam şapte ani.

Totuşi, în albumul de familie zac inert, încotoşmănat într-o salopetă. În braţele vărului Ghiţă. La doi ani. Era nunta lui nenea Zaharie. Nu ştiam să îngaim bine cuvintele, dar făcusem deja prima călătorie cu acceleratul pe ruta Bucureşti-Sibiu. Acelaşi accelerat cu care am călătorit apoi an după an. Pleca la nouă dimineaţa şi ajungea la Sibiu după şase ore. În gara mică şi ponosită, parcă pentru trenuleţe electrice. Mă entuziasmau cei cinci arbuşti tăiaţi astfel încît să închipuie literele S, I, B, I şi U. Uuuuuu! Şi trenul încremenea pentru cîteva minute. Niciodată nu mi se păreau îndeajuns de multe pentru a coborî liniştiţi. Eu, părinţii şi fratele meu. În fiecare vară, aceeaşi destinaţie pentru vacanţă. De obicei, după o săptămînă petrecută la Predeal.

Mirosul de păcură înălţîndu-se dintre traverse. Miros de drum lung, de instabilitate. Miros ce îmi umplea plămînii de bucurie atunci cînd păşeam – pas mai important decît cel al lui Armstrong – pe peronul sibian, miros ce mă rupea în două de fiecare dată cînd ne reîntorceam în capitală.

Fiecare călătorie în oraşul ăsta ca o porumbiţă plouată mă reaşternea cumva între rudele mele. Aici era familia mea. Buni, care de pe patul de moarte a mai cerut o ceapă, să o molfăie între gingii. Buni şi Moşu. Din Draşov, amîndoi. Nu Braşov. Draşov. Lîngă Sibiu. Cine ştie cum s-o fi cunoscut, cum s-o fi luat? Au dus-o greu. La şaişpe ani lucrau amîndoi la groful ungur. Maria, slujnică. Valer, vizitiu. Avea doi cai, Bubi şi Becher. Cu o replică a lor din lemn, întruchipînd un şezlong pictat, m-am tot jucat în casa ridicată de bunicii ăştia pe strada Zorilor. În cartierul Lupeni.

Groful ăsta ungur avusese un fiu pictor. Care se îndrăgostise la nebunie de tuşica Maria. O altă rubedenie. Şi s-a ţinut de capul ei – era frumoasă foc – pînă cînd tată-său a acceptat legătura. Dar ea nu şi nu. Complexe de om lipsit de carte. Prin cincizeci şi ceva, atunci cînd contele a şterpelit-o în Ungaria, pictorul i-a cerut pentru ultima oară să îl însoţească. La Budapesta. Tuşica Maria a refuzat din nou. În cîţiva ani şi-a făcut viaţa praf, alături de un oltean beţiv. Care o bătea ca pe minge.

Mama a fost cel mai mic copil al lor. Au mai avut unul înaintea ei, dar s-a prăpădit repede. Cel mai mare frate al mamei a fost nenea Nelu. Singurul şcolit. A studiat economia la Bucureşti. Şi era un efort să ţii un copil la facultă. A condus în cîţiva ani nu ştiu ce bancă din Sibiu, apoi a fost şeful ONT-ului local. Îi datorez prima vacanţă petrecută la mare. Socrul său, Şuşu i se spunea, a îngropat trei neveste, deşi ca tîmplar a dormit o viaţă întreagă cu coşciugul în pod. Coşciug elegant, comod, făcut cu mîinile lui. El a reînfiinţat actuala asociaţie a breslelor, ocazie să cunoască mai mulţi lideri ţărănişti. Avea în album fotografii cu Maniu, cu care se întîlnea din cînd în cînd să mănînce.

Nenea Costică locuia lîngă Paşapoarte. Ani de zile m-am holbat pe geam la o coadă neavînd ca finalitate umplerea sacoşelor. Erau saşii ce se roiau cu duiumul Sus, așa cum îi spuneau ei Germaniei. Cu doi dintre ei m-am jucat mult. Cu Ricky şi Arthur, băieţii familiei Zackel. Cînd le-a murit mama, am fost mirat să-l văd pe Ricky rîzînd încontinuu. La fel cum am fost atunci cînd a rămas corigent la germană. Arthur m-a surprins cînd a tăiat-o pe cîmp, acolo unde răcanii făceau şcoala de şoferi. A trăit cîţiva ani într-o cocioabă din carton, în ţînţărimea de pe malul Cibinului.

Cibinul ăsta, domol ca un cîine dresat, îl ducea pe nenea Zaharia, un alt unchi, în mers şerpuitor de biţicăl, către Independenţa. Fabrica unde lucra. Ca membru de sindicat participa an după an la defilarea de 23 august. Se întorcea de acolo cu un steguleţ tricolor, pe care îl fîlfîiam ignorant. Plecam cu toţii, în aceeaşi zi, la Dumbravă. Mîncam mici, beau bere Trei Stejari, alergam căpiat după gîze, jucau şaişase sau table, mă întorceam frînt – eram treaz de la prima oră, ca să văd la televizor defilarea din Bucureşti –, rămîneau pînă tîrziu în curte, sub vişin, să mai pună ţara la cale.

În celălalt sens, rîul ne purta, de obicei într-o duminică, pînă pe dealul Guşteriţei. Cu raniţa în spate, plină de sandvişuri enorme cu heciumpeci sau unsoare, meşterite dintr-o pită enormă ce se tăia ţinută pe piept. Avea coaja groasă cît nesimţirea umană. Mergeam în drumeţie. Şi mi se părea drumul ăla atît de lung... Cotea pe lîngă piaţă, apoi... se pierde printre amintirile mele ocolind case, străbătînd un loc viran şi înălţîndu-se către Monument. Ăsta era de fiecare dată punctul final al excursiei. Un monument din vremea primului război mondial. Un turnuleţ din cărămidă, devenit în timpul copilăriei mele un fel de closet de ocazie. Pe pereţii căruia puteam dibui scrijelite cuvintele pe care le mai auzisem şfichiuite în faţa blocului din Bucureşti.

Iubeam mult casele din Sibiu. Alea care fac cu ochiul dintre ţigle. Adormite, picotind din lipsa grijilor. Mari, răcoroase, cu beciurile pline de bunătăţi – slană ce se topea în gură, compot de răbarbăr, pastă de măceşe, sîngerete şi răchie care făcea mărgeluşe. Cu multe rubedenii, iar unele nu-şi vorbeau cîte o viaţă din pricina vreunei moşteniri. Cu grădini doldora de regina nopţii, de castraveţi, de dude stropşite şi de omizi păroase. Cînd au început construcţiile la viitoarele cartiere de blocuri, Hipodrom 1 şi Hipodrom 2, am fost mirat. Blocuri în Sibiu?! Simţeam că se pierdea ceva. Credeam că numai în Bucureşti pot exista cartiere de cutii de chibrituri. Astăzi, pînă şi pe cîmpul pe care am copilărit s-au ridicat blocuri de patru etaje. Acolo unde jucam fotbal printre căcărezele oilor lui Presăcan, un fel de cioban urban. Multe blocuri. Un nou cartier. Populat cu ofiţeri. Zgîlţîit de chirăielile bebeluşilor şi de reproşurile nevestelor. Material uman.

Cînd Sibiul a devenit Capitala culturii europene, am reuşit să-i pătrund din nou în vintre. Drumul n-a mai fost acelaşi făcut mai demult. Veneam din Cluj, lăbărţîndu-mă pe canapeaua unei dubiţe. Îmi aduceam aminte tot felul de lucruri trăite aici. De oamenii ce roiseră în jurul meu, putreziţi acum în cimitirul Dumbrava... N-am mai oprit în gară. Maşina m-a dus direct la hotel. O ciudăţenie de clădire iţită la marginea oraşului. Lîngă aerodrom. S-a construit mult în ultimii ani. Pare că Sibiul vrea să se smulgă astfel din mlaştina plictisului patriarhal, în care a zăcut istoric. Am ajuns, firesc, şi în centru. În Piaţa Mare, în cea mică. Terase, entuziasm facil, tinereţe stropită cu alcool. Culoare. În copilăria mea, oraşul ăsta era monocrom. Galbenul de spic bine copt, cu care erau spoite atunci casele, era singura fărîmă de viaţă. Mult negru. Ascuns în garduri de scîndură dată cu motorină. Mereu mă sprijineam de ele, murdărindu-mi hainele.

Nu pot să spun că nu mi-a plăcut Sibiul în hainele noi, de ceremonie. Dar prea semăna cu unul dintre torturile impecabile, lucrate în ipsos, decorînd vitrinele cofetăriilor optzeciste. Cărora le lipsea accidentul, ceva ce să le strice simetria butaforică: o cireaşă pusă anapoda, un ochi de frişcă scuipat neglijent peste blat. Strălucirea voluntară a centrului, febrilitatea manifestă, frivolitatea inflaţiei de gesturi artistice m-au dezamăgit. Aşa cum rămîi dezamăgit cînd un copil îşi pierde inocenţa. Sibiul se maturizase şi îşi reclama dreptul la viaţă.

Oraşul ăsta îmi scăpase printre degete. Nu mai era al meu. Nici eu nu îi mai aparţineam. Povestea familiei mele fusese spusă pe de-a-ntregul. Îşi împlinise menirea. Către Bucureşti am plecat cu trenul. Unul foarte modern. Aerodinamic. Am privit neutru prin fereastra rece. De pe acoperişul din ţiglă roşie, clădirea gării – la fel de ponosită ca acum treizeci de ani – mi-a făcut pişicher cu toţi cei trei ochi ai săi.  

Călin Torsan este scriitor, muzician şi muzeograf la Muzeul Ţăranului Român. Cea mai recentă carte publicată este volumul de povestiri Ulcele pe uluci, Casa de pariuri literare, 2016.