Ștefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, Casa de editură Max Blecher, 2014.

Poezia lui Ştefan Ivas e ofertantă din punctul de vedere al interpretărilor posibile. Asta şi pentru că, textele din volumul mila schimbă gustul cărnii (remarcabil titlu!) pot fi considerate la rîndul lor interpretări ale realului multifațetat. Accentuez, realul se salvează prin interpretare, căpătînd consistenţă şi virtualitate, în timp ce poezia pare a fi un continuum (cartea e alcătuită din trei cicluri: „3D”, „Timpul liber” şi „erau cu spatele şi se îndepărtau”) care concentrează în sine aspectele anoste ale lumii exterioare, pentru ca acestea să fie imediat transpuse într-un alt plan.

Poetul reuşeşte cu ingeniozitate să construiască o naraţiune a observaţiilor de fineţe şi, totodată, a stărilor/ situaţiilor de tranzit dinspre contingent spre o lume mai înaltă, uşor spiritualizată. Universul percepţiilor e alcătuit din mici accidente ce intensifică, oferă plusvaloare unor aspecte anodine: „degetele sînt viermi lungi cu boturi / ultrasensibile din bucătăria de vară vin voci / tresar brusc cînd în experienţa mea tactilă dau / peste un ciob de sticlă!” („bucătăria de vară”). În continuarea aceleiaşi idei vin şi versurile următoare: „de cum deschizi fereastra / de-acolo vin cârnaţii afumaţi / untura toba jumările acolo se / duc rînitul spartul bostanilor şi adusul buruienilor din grădină / (doar tăiatul e-o treabă de adult / pentru că mila schimbă gustul cărnii)” („carnicul”). Din versurile citate se detaşează versul care dă şi titlul cărţii. Mie îmi inspiră o senzaţie de simultaneitate dintre sensibilitatea copilului şi sensibilitatea reprimată a adultului. „Mila” – un apanaj al sufletului – are impact asupra materialităţii, o transformă substanţial.

Poemul serial „Tracklist” porneşte chiar de la ideea înţelegerii creative a realităţii, asta după „golirea minţii de lumea exterioară”. Dar poetul are doar revelaţii parţiale. Percepţia lucrurilor domestice se realizează prin interiorizarea unor teme muzicale. Ele funcţionează uneori ca un filtru sau ca un criteriu de ordonare în spaţiul conştiiţei a lucrurilor mărunte de fiecare zi. Acordurile din Casablanca, binecunoscuta melodie „Forever young”, muzica de la radio reprezintă tot atîtea încercări de ridicare la putere a acelor aluviuni informe de care poate doar călugării Zen s-ar putea elibera cu adevărat. La un 3D absolut poetul nu pare a avea încă acces.

În cea de-a doua secţiune a cărţii, Ştefan Ivas se foloseşte, în primă instanţă, de nişte cuvinte emblematice pentru lipsa de conţinut şi de substanţă a materiei palpabile: ţigara, scaunul ş.a. Ce face însă cu ele? Nu construieşte ceva în jurul lor, ci le lasă pe acestea într-un plan secund în interiorul poemelor, dar prin folosirea acelor cuvinte drept titluri, poetul acordă secundarului toate prerogativele poetice ale principalului: „tuşesc puţin îmi dreg vocea ca înaintea / unui discurs solemn în timp ce prin cap / îmi trec scene dintr-un film alb-negru în care / desculți la umbra unei căpițe poștim / o țigară ieftină cu gust acru, înțepător”. Exemplele ar putea continua. Lumea obiectelor statice, scenele domestice nu induc un sentiment de liniște, de așezare. Dimpotrivă. Totul se află în permutare continuă. Doar așa lucrurile ies din inerția lor semantică și devin cu totul și cu totul altceva: „ți-am vorbit despre surplusul afectiv al primăverii / despre senzația aproape erotică pe care ți-o provoacă / pămîntul proaspăt dezgolit de zăpadă, despre / descătușarea energetică a naturii”.

„Erau cu spatele și se îndepărtau”, ultima secțiune a volumului, împlinește acel continuum despre care am vorbit la început. Universul rural (existent și în celelalte două cicluri) apare cumva răsturnat. Poetul nu mai are nimic de-a face cu toată acea lume. Se simte departe și e nevoit să se apropie. Nu simțim brutal nici un atribut al fracturii dintre esență și aparență, dar putem percepe în mod clar însingurarea. Frica și disperarea devin și ele prezențe concrete, fără a fi exprimate ostentativ. De altfel, discreția este cea care potențează, amplifică în cititor acest amestec nedeslușit de senzații: „la a treia execuție nu mai era nimeni în ogradă. mă lepădasem / de amintiri și acceptasem ca degetul conducătorului să scrie / sentința direct în inima mea. am urcat scara […], mi-am aranjat funia / în jurul gîtului și, în loc să mă arunc, mi-am dat drumul ușor / în gaură astfel încît grinda să facă cît mai puțin zgomot”. Acest final anticipat gradual în mai multe poeme din carte transformă gestul suprem de negare a vieții în cea mai convingătoare și mai percutantă formă de spiritualizare a materiei. Trupul nu știe nimic din toate acestea pînă în momentul în care reușește – luptînd împotriva tuturor instinctelor de conservare – să se anihileze pe sine.

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.