- interviu cu Hanno Höfer -

(Apărut în Dilema veche nr. 78 / 2005)

De ce v-a luat atît de mult pînă să scoateţi acest nou album Rhythm & Bulz?
Din cauza faptului că sîntem împărţiţi între două oraşe, Cluj şi Bucureşti, ne-a fost destul de greu să ne adunăm pentru repetiţii şi pentru înregistrări. E dificil pentru fiecare dintre noi să lipsim din oraşul nostru chiar şi o lună întreagă. Am cam lăsat-o baltă şi aşa au trecut, iată, vreo şase ani. "Dragostea-i ca şi o rîie" a avut un videoclip făcut de noi din pură plăcere, nu pentru promovarea vreunui album. Timp de vreo doi ani melodia, practic, nu a existat pe un alt suport.

A fost destul de frustrant pentru fani să nu o poată asculta decît la televizor.
Pînă la urmă, a apărut pe compilaţia Şapte seri şi imediat a putut fi descărcată de oricine de pe net. Nu ne-a deranjat absolut deloc, dimpotrivă, după ce am văzut ce succes a avut am băgat-o şi pe acest album. Acum promovăm albumul: am tot ţinut concerte, am fost pe la emisiuni, o să ne apucăm de lucru şi pentru un videoclip... Încă ne mai „certăm” ce melodie să alegem: "Six days on the road" sau "Nu mai plînge, baby!".

Se pot scoate bani din muzică?
Nu din muzica pe care o face Nightlosers, deşi doi dintre noi cîştigă doar din muzică. Nu e prea mult, dar măcar te poţi ţine la suprafaţă. Cel puţin în Cluj.

Unde vă putem găsi concertînd în vara asta?
În mai multe locuri, iar în august, dacă totul merge bine, s-ar putea să cîntăm în China. Ataşata culturală de la ambasada noastră din China ne-a ascultat albumul şi l-a dat mai departe la o firmă de impresariat de acolo care, se pare, sînt interesaţi să ţinem un concert la ei.

Unde altundeva aţi mai cîntat în străinătate?
Am cîntat în mai toată Europa, din Albania pînă în Scandinavia şi Portugalia. Am cîntat şi în America. Publicul e peste tot la fel şi nu am avut niciodată surpriza neplăcută să nu guste ce cîntăm. Mai ales că, de obicei, cîntăm în festivaluri de specialitate sau în cluburi unde lumea ştie ce gen de muzică va asculta.

În ce locuri bizare aţi concertat?
Am cîntat în Peştera Româneşti de lîngă Timişoara, o peşteră cu o acustică foarte faină unde se organizează anual concerte. Am cîntat într-o puşcărie, iar acum o să cîntăm pentru pacienţii Spitalului de Psihiatrie din Borşa, judeţul Cluj. Am făcut un material despre acel spital şi aşa mi-a venit ideea unui concert acolo, într-un conac foarte vechi care a aparţinut contelui Banffy, cel mai bogat om din Transilvania înainte de 1918. Sînt pacienţi care stau în acel spital sinistru şi în condiţii groaznice de peste 30 de ani.  O fundaţie din Germania s-a implicat acum în finanţarea unor lucrări de renovare. Altfel, am mai cîntat şi la ţară, am cîntat şi la nunţi...

Cînd am scos primul album, Plum brandy blues, nu aveam nici o idee pentru coperta lui. Făcusem eu nişte fotografii, dar nu eram prea mulţumit. Într-o zi ne întorceam de la Cluj şi într-un sat era să dăm cu maşina peste o căruţă cu trei ţigani beţi. Ne-am dat jos, le-am pus instrumentele în mînă şi le-am făcut nişte fotografii în faţa căruţei. Am ales una dintre acele fotografii pentru coperta albumului. După ce a apărut albumul, am primit un telefon de la un patron de bar din undeva din Moldova care ne invita să cîntăm la inaugurarea localului avertizîndu-ne însă că nu prea e spaţiu pe scenă dar că, noi fiind doar trei, cum văzuse el pe coperta albumului, o să ne descurcăm. Evident, nu n-am dus.

Cum vezi rock-ul şi muzica etno care se cîntă acum la noi?
Sînt trupe care îmi plac foarte mult, la altele combinaţiile nu prea reuşesc. Îmi plăceau foarte mult Blazaj, dar nu sînt singurii. Multe trupe se limitează să imite şi asta nu e bine. Unii imită pentru că sînt prea tineri, alţii imită pentru că mai mult nu pot. Sînt însă şi trupe care nu îmi plac neapărat, dar care, trebuie să recunosc, au muzicieni foarte buni.

Ai o firmă de producţie Mobra Film, care e povestea ei?
Ideea acestei firme exista încă din şcoală, atunci cînd afinităţile artistice sînt foarte puternice. Împreună cu Cristi Mungiu şi cu Oleg Mutu am lucrat cu mult înainte de a pune pe picioare Mobra Film şi astfel, la un moment dat, am decis că poate ar fi bine să facem o firmă de producţie. Firma există doar de vreo doi ani. Am început cu două scurt-metraje, unul al lui Cristi Mungiu, Lost and found, un omnibus proiect compus din mai multe scurt-metraje, făcute pe aceeaşi temă, în cîteva ţări din Europa de Est. Premiera a avut loc la Festivalul de la Berlin, partea românească fiind regizată de Cristi Mungiu şi produsă de către firma noastră. Am mai avut un proiect care s-a numit Bucureşti-Berlin, un proiect al Ancăi Mirela Lăzărescu, care a terminat regia la Berlin, dar care a vrut să facă un scurt metraj aici. Cu Alexandra Maria Lara în rolul principal avem un proiect mai mare cu un scenariu de Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu, Offset, un lung metraj în care joacă Răzvan Vasilescu şi mulţi alţi actori români foarte buni, care va ieşi anul viitor la Berlin şi care va fi şi distribuit şi în România. Aceasta a fost prima noastră experienţă de lung metraj şi, văzînd că lucrurile au ieşit bine, coproducătorii germani şi cei francezi ne-au trimis acum tot felul de proiecte la care lucrăm, dar, deocamdată, nu se ştie care dintre acestea se va şi concretiza pînă la urmă.

În Zapping, scurt-metraj-ul lui Cristi Mungiu premiat la Dakino, ai jucat rolul principal. Nu te tentează să mai joci?
Sigur că mă tentează şi mi-ar plăcea foarte mult. Dacă se iveşte ocazia, dacă mă atrage un proiect anume aş juca, dar nu să mă duc la casting-uri. Cu rezerva, bineînţeles, că nu sînt totuşi un actor profesionist şi îmi cunosc limitele.

Care tineri regizori români îţi plac?
Îmi place Cristi Puiu - am văzut Moartea d.lui Lăzărescu acum cîteva săptămîni -, din păcate, n-am apucat să văd filmele lui Corneliu Porumboiu, iar cele două trei filme ale lui Cătălin Mitulescu mi-au plăcut, însă într-o oarecare măsură.

Ce părere ai despre americanii care vin să filmeze la noi?
Vin pentru că e mai bine: aici forţa de muncă e ieftină, există personal calificat, există peisaje neatinse pentru care nu au nevoie de mii şi mii de aprobări ca la ei... E un avantaj pentru imaginea ţării noastre - dacă eşti pe la vreun festival şi te întreabă cineva unde e România tu poţi să le spui că acolo unde s-a filmat Cold mountain -, dar asta nu îi avantajează pe tinerii regizori, căci se lucrează într-un cerc închis.

În afară de muzică şi film, cu ce te mai ocupi?
Mai lucrez pentru o televiziune germană pentru care fac reportaje din România, mai regizez şi spoturi publicitare, la detergenţi, la medicamente... Unele au ieşit cum ne-am dorit, dar nu sînt lucruri pe care le-aş arăta să mă mîndresc. Scenariul e esenţial în reclame, iar posibilităţile de a improviza sînt limitate.

De fapt, ce studii ai făcut?
Liceul l-am început în Timişoara şi l-am terminat în Bucureşti, la Liceul German, profilul filologie-istorie. Prin urmare, sînt născut la Timişoara şi crescut în Bucureşti. Între `89 şi `93 am fost însă student bursier la Berlin, dar nu mi-a plăcut acolo. Cum a spus Günther Grass, acolo e mai bine, aici e mai frumos. Am studiat acolo cîţiva ani la Institutul de Istorie Sud-Est Europeană, apoi am prins o bursă la Cluj. Aveam o prietenă şi trebuia să ajung la ea la Cluj. Aici însă mi s-a luat de istorie. Profesorii nu au vrut să-mi echivaleze nimic din ce făcusem la Berlin, m-au înscris din nou în primul an de facultate şi m-au luat din nou cu dacii şi romanii. În perioada aceea, la noi, istoria se studia cronologic. Nu mai ştiu cum e acum, dar atunci era o aiureală totală. Un timp m-am dus la facultate, după care am lăsat-o baltă. Mă mai duceam din plăcere doar la anumite cursuri, apoi am intrat la regie. Istoria recentă era o preocupare a mea, nu neapărat o pasiune. Am acasă şi acum diverse enciclopedii din care mai citesc cînd am vreo nelămurire.

Citeşti? Mergi la concerte?
Acum citesc Lindenfeld, romanul lui Ioan T. Morar. Ştiu foarte bine acea zonă, căci am avut rude într-un sat alăturat. Ultima oară am fost acolo acum 15 ani. Pe vremea lui Ceauşescu acolo mai trăiau doar 4-5 oameni. Radu Muntean a făcut un film care se numea chiar Lindenfeld, dar asta pe cînd era încă student şi filmul era oricum un documentar. Sînt curios cum mai arată acum acele sate. Altfel, nu prea mai am timp să citesc decît atunci cînd călătoresc cu trenul. Panait Istrati îmi place mult pentru că e un scriitor foarte filmic. Pe lîngă Jurnal, mi-a plăcut mult şi Accidentul lui Mihail Sebastian, un roman care, tradus în germană, a avut un succes foarte mare. Îmi plăcea Charles Bukowski, dar ce s-a tradus la noi nu sînt tocmai cele mai bune cărţi ale lui.
La concerte am fost la James Brown, la Jethro Tull, acum trei ani am ajuns şi la Dream Theater, care nu sînt genul meu, dar care mi-au plăcut. S-ar putea să mă duc şi la Phil Collins. Nu cred că e chiar ultimul lui turneu dar oricum e bătrîn şi, pe deasupra, şi surd de-o ureche. O să mă duc însă cu siguranţă la Joe Cocker, care va veni din nou la Cerbul de Aur de la Braşov.

La Braşov o să cînte şi Europe.
Eee.. (rîde)

Ce pasiune ascunsă ai?
Îmi place foarte mult fotografia. Făcînd ATF-ul, am prieteni foarte mulţi care fac fotografie, mulţi operatori au şi ajuns fotografi, umblu foarte mult prin ţară şi am mereu un aparat la mine. Fotografiez din plăcere şi fotografiez la greu, să zicem că ăsta ar fi un hobby al meu. Cînd o să consider că am şi ceva de spus, probabil o să şi expun.

Te interesează politica?
O urmăresc. Făcînd reportaje pentru nemţi sînt cu ochii pe ce se mai întîmplă la noi.

Dilema veche citeşti?
De ani de zile, mi-a intrat în sînge. Fiind una dintre foarte puţinele reviste bune de pe piaţă, e aproape obligatoriu s-o citeşti.

a consemnat Marius CHIVU