(Apărut în Dilema, nr. 463, 25 ianuarie 2002, la tema „D’ale Caragialelui”)

Un hidalg dintre aceia ce are largheţea de a-şi alege locul cu verdeaţă al desţărării, domnul Caragiale s-a oprit la Berlinul cu limbă neştiută, curăţenie supărăcioasă şi ceva judecători. De ce s-o fi aşezat el tocmai în salonul nemţesc după ce vieţuise atîtor falimente în bucătăria balcană?

- Ce vă pasă? Acolo i-a venit.

Şi şi de-acolo aşa l-a tot bîntuit pe român-bietul, ca o fantomă, c-astăzi, (de-)unde ne-om întoarce, tot de Nenea Iancu dăm. Aşa-i el sub mustaţa lui, ba despărţind apex de apex, ba avînd o vorbă bună pentru toate cele rele, ba lipind moftul pe nacafa, ca la sudură. Şi, mai hlizindu-se mereu, mai icnind la o adică, românul s-a lăsat dus cu zăhărelul de 'Nea Iancu, la oglindă. Ba chiar şi la America.

Acum, că e fandacsit la oglindă în patria strămoaşelor sau în America la muncă opacă, românul tot clonat de Caragiale se află.

- Şi cînd nu se mai află?

- Cînd nu se mai află, nu mai e român. E adaptat.

Aşa se face că 'Nea Iancu e mai rău decît un democrat: e demograf, nu ca Conu Mişu, care ne împuţina pe partea cealaltă a democraţiei.

Românul ca românul, veţi zice, dar poporul? S-ar spune că poporul e impozabilul, iar nu tagma majorităţii. Că poporul vine în spatele Gvardiei Naţionale cu poala nerăbdătoare să se umple cu scrumbii sărate. Că poporul îşi dă o noapte din viaţă pentru revoluţie. Şi-o dă şi la Ploieştii lui Nino Stratan şi în urbea deturnată a New York-ului unde capichehaie a Caragialiei stă dumnealui Dumitru Radu Popa.

Cine să spună ce este poporul, acest mare mister? Eu? Ce ştiu eu? Atunci, cine? Cine ce-o zice, românul şi poporul sînt una. Şi mai sînt şi alta. Şi-ntre una şi cealaltă, asta de tocmai am zis-o, o ţinem, aşa, langa: tot un pustiu şi-o ţipenie. De-aia n-avem cale de mijloc, d'aurită mioriţă, că am ostracizat terţul ispăşitor. De-atîta slobozie îţi vine să şi behăi: aiurea mediocritas! 'Rupe-n două!
Şi cam tot de-aia mi ţi s-a-mprăştiat b/oborul, fiinţă şleampătă şi vie, pe macatul lumii mari, s-a-mproşcat ca lacrămile, de-a mai rămas dintr-însul, Domnişoare, Doamne, zău, doar ca la un apropou. Nici nu mai ai de cin' să dai şi nici pe cine să dai vina de belea, deşi n-ar fi rău, că, uite, se întîmplă iar ca pe vremea zavistiei: nu se mai înţelege om cu român, taman acum cînd vine Don Global să-l şenghenească pe român şi să-l facă om la casa altuia. Aferim, Global!

Ce să ne mai ţinem de cotlonării? Hai, la drumeţie! Dac-a plecat şi 'Nea Iancu, clonerul, n-om fi noi mai prejos, că şi noi vrem de-a diaspora. Şi hai-hai, şi hai-hai, hai c-am pornit-o. Şi, teleap-teleap, cum te uiţi la forfota lumii şi sucitura fiecăruia de nu te mai saturi pîn'ţi-ajunge, ai şi ajuns vizier în America.

Ăla-i locul! Parfum! Marfă!

Acolo fac isnafii poporul suveran, că li se-nvîrt banii-n poznar ca ochiurile Dunării. Acolo-i de noi, ţară!

- Ce, n-au venit ei, ne ducem noi.

Numai că, de la o vreme, nici ei n-au pace, că nu le-o dau tîrcoalele de taliturbanezi. Ăia de le-au dat cu spaima-n blocuri şi după aia s-au îmbrăcat tiptil şi acum bîzîie a harmaghedon. Dar le-a zis alde Bush, şeful isnafilor, c-am încurcat-o cînd o s-o descurce dînsul.

De la Prut la San Francisco, nu mai ai unde pune capul de picioarele altora. Mai trage şi curentul, iuftul lor de bazageri!

Una că în România pierdurăm rendez-vous-ul cu poporul, şi-am rămas cu ţara nici redută, nici valută, nici vîndută, nici. Alta că în America - zevzec, beton, antrax! - nu mai e loc de-ntors de-atîta ţărişoaranoastrism pe şart.

Nici, nici: aiurea mediocritas! Trei două loturi, Doamne!

Doar 'Nea Iancu virdivivus ne clonează fără zaţ. Pizmaş noroc! Sîntem zidiţi!

Aferim, Global!