muzica: PJ Harvey – "The Garden" & "Silence"

Adam ajunse la depozit la ora patru fix. Îşi parcă Dacia între un Clio şi un Audi şi porni către intrare. Burniţa. Portarul ridică mîna în semn de salut. Adam înclină capul. Nu vorbise decît o singură dată cu acel om. „Ai văzut meciul de aseară?”, întrebase portarul. „Nu mă uit la fotbal”, răspunsese Adam. Portarul îl privise cu o faţă pe care nu se citea nimic. Asta fusese tot, singurul lor schimb de vorbe. Dar pe Adam chiar nu-l interesa fotbalul. Intră în ghereta şefului său, domnul Popovici, un bărbat care părea să nu aibă sînge în vene.
-    Neaţa, zise Adam.
-    Neaţa, răspunse şeful.
Îi dădu lui Adam cheile unui camion şi o foaie de drum.
-    Începi cu cantina de la Siemens, zise. Ştii unde e.
-    Da, zise Adam.
Ieşi în curte. Camionul îl aştepta acolo, tăcut, mare şi alb. Pe părţi şi pe uşile din spate scria Danone. Adam se urcă la volan, aprinse lumina şi se uită încă odată pe foaia de drum. Băgă cheia în contact, aprinse farurile şi porni motorul. Apoi stinse lumina din cabină şi porni radioul. Dădu pe 95,3, Radio Pi, postul său preferat, care transmitea mereu muzică tristă. Acum cînta o femeie, cînta în engleză şi Adam nu înţelegea ce spune, dar era clar că este vorba despre ceva trist. Dădu în marşarier vreo şase metri, apoi coti la dreapta şi ieşi din curtea depozitului.
Burniţa în continuare. Străzile erau întunecate, de sub o maşină parcată îl privi un cîine adormit. Adam trebuia să străbată oraşul. Transporta lapte şi iaurt. Conducea fără tragere de inimă, încet şi neatent. Aproape că trecu pe roşu la o intersecţie, dar reuşi să frîneze la timp. Oricum nu se vedea nici o altă maşină în apropiere. Privind la semafor, Adam se întrebă dacă era nebun. Apoi se întrebă dacă un nebun se putea întreba dacă este nebun. Probabil că nu. Un nebun nu ştie că este nebun. Deci, îşi zise Adam, nu sînt nebun.
Dar nici normal.
Şi atunci ce sînt? Poţi să fi între? Sau şi, şi? Sau nici una, nici alta?
Pentru că Adam avea un gînd, o senzaţie, un plan, de fapt toate trei la un loc.
Adam, aşadar, era de părere că el este reîncarnarea lui Adam. Ideea îi venise în minte într-o seară cînd se spăla pe dinţi, şi de atunci nu îl mai părăsise. Trecuseră trei luni. Adam terminase cu spălatul pe dinţi, lăsase apa să curgă pe periuţă şi să ia cu ea resturile de pastă şi spumă, pusese periuţa într-un pahar şi se dusese în dormitor. Dana, nevastă-sa, dormea. Era o femeie dulce şi urîtă. Era grasă. Avea burţi. Cînd punea mîna pe ea, Adam se simţea totodată scîrbit şi excitat. Se băgase în pat fără să o atingă.
Dacă eu sînt reîncarnarea lui Adam, îşi spuse, atunci ce fac aici? De ce sînt pe pămînt? Era clar că Dumnezeu îl reîncarnase cu un scop. Dar care? Cu ajutorul unui raţionament logic, Adam deduse că era pe pămînt ca să pună bazele omenirii. Dana era stearpă, deci cu ea nu mergea. Adam închise ochii şi avu un vis, sau o vedenie, sau pur şi simplu vizualiză un gînd.
Eva fusese şi ea reîncarnată. Locuia în Brazilia, în Porto Alegre, într-o căsuţă bej cu ramele ferestrelor vopsite în albastru. Eva ştia că este Eva, şi ştia că undeva există un Adam care în cele din urmă va veni la ea. Acum îl aştepta.
Deci trebuie să merg în Brazilia, îşi zisese Adam.

Semaforul se făcu verde şi Adam se chinui o vreme să bage a-ntîia. Camionul se puse în mişcare.
Cu două săptămîni în urmă, Adam se dusese la o agenţie de voiaj şi întrebase cît îl costă un zbor pînă în Brazilia. Numai dus. Fata cu care vorbise se uitase lung la el, apoi făcuse ceva la computer şi îi spusese o cifră. O mie douăsute şapte euro şi patruzeci de cenţi. Primul zbor era de la Bucureşti la Frankfurt. De acolo ar fi zburat la Sao Paulo şi de acolo mai departe la Porto Alegre.
Era mult mai ieftin decît crezuse Adam, dar totuşi nu avea atîţia bani. Ar fi putut vinde maşina, dar cum ar mai fi ajuns la serviciu? În plus, Dana ar fi putut intra la bănuieli. Adam se dusese la bancă şi întrebase cît are în cont. 311 Euro, i se zisese. Deci îi mai trebuiau nouă sute. Dacă punea în fiecare lună 150 de euro deoparte, în şase luni ar fi putut să-şi cumpere bilet. Danei nu i-ar fi spus nimic. Într-o dimineaţă cînd ea va fi fost plecată la muncă şi-ar fi făcut bagajul, i-ar fi lăsat un bilet şi ar fi plecat. Încă şase luni. Adam era un tip răbdător. Şase luni nu era mult. Desigur, ar fi putut să ia un împrumut de la bancă, dar asta ar fi însemnat s-o lase pe Dana cu datoriile pe cap, şi ăsta nu era stilul lui.
Camionul înainta prin oraş destul de repede. Radio Pi transmitea un cîntec trist după altul. La cinci şi ceva, Adam ajunse în dreptul cantinei de la Siemens. Parcă, şi o femeie îi ieşi în întîmpinare. De fapt era o fată, era tînără, era chiar drăguţă.
-    Paisprezece lăzi, zise Adam după ce se uită pe o hîrtie.
Începu să descarce lăzile. Fata luă hîrtia şi se duse s-o ştampileze. Burniţa se oprise. Adam termină cu descărcatul şi se uită la o tăbliţă pe care scria „Cantina Siemens: mănînci ca acasă!”. Fata se întoarse cu hîrtia.
-    Se mănîncă bine la voi? o întrebă Adam.
Fata ridică din umeri.
-    Nu ştiu, zise. Ca peste tot, cred. Nu e rea mîncarea, da’ nici cine ştie ce…
-    Mhm, zise Adam.
Făcu cîţiva paşi către uşa camionului.
-    Auzi, zise fata, nu vrei o cafea?
Adam se uită la ceasul ascuns sub mînecă. Era în plan, putea să mai rămînă zece minute la o cafea, o ţigară…
-    Ba da, zise.
Intrară într-un birou, fata turnă cafea în două ceşti. Adam puse în a lui două cuburi de zahăr şi puţin lapte. Învîrtind o linguriţă în ceaşcă, se întrebă despre ce ar putea să vorbească cu fata.
-    Ai fost vreodată în Brazilia? O întrebă.
Fata izbucni în rîs.
-    Nu, zise. Tu?
-    Nu, zise Adam, dar vreau să mă duc.
-    Trebuie să fie mişto, zise fata. Căldură, muzică, şi carnavalul de la Rio…
-    Da, zise Adam.
-    Dar nu-i scump? Întrebă fata.
-    Mă rog, zise Adam, o mie două sute de euro… Nu-i chiar aşa de mult.
-    Nu, admise fata, merge…
-    Pot să fumez? Întrebă Adam.
-    Da, zise fata şi deschise o fereastră.
Adam îi oferi şi ei o ţigară. Fata o acceptă. Fumară o vreme în tăcere.
-    Îţi trebuie viză? Întrebă fata.
-    Nu ştiu, zise Adam. Chiar, trebuie să mă interesez.
Se întrebă de unde putea afla asta. Şi de unde putea lua o viză, dacă chiar era nevoie. Probabil că putea să sune la un minister, sau eventual la ambasada Braziliei.
-    Ai pe cineva acolo? Zise fata.
-    Hm, zise Adam. Da, cred că da…
-    Crezi?
-    Cred…
Şi dacă era totul doar în mintea lui, toată chestia asta cu reîncarnarea, cu Eva, cu Brazilia? Dacă ajungea acolo şi nu o găsea pe femeia visată? Ce făcea? Bani de întors n-ar fi avut, ar fi trebuit să-şi caute de lucru, să…
Dar nu se mai gîndi la asta. Nu, Eva îl aştepta acolo, în căscioara cu ferestre albastre. Stinse ţigara, îi mulţumi fetei pentru cafea şi ieşi afară. Începea să se lumineze de zi. Se urcă în camion şi se uită pe foaia de drum. Trebuia să meargă înspre Piaţa Chibrit, la o fabrică de băuturi răcoritoare. „Fabrica de sucuri Rio”, scria pe foaie. Adam zîmbi. Era un semn, îşi zise. Porni motorul. Viteza a-ntîia continua să intre greu. Să nu uit să-i spun şefului, se gîndi Adam. Ieşind din curtea de la Siemens o luă la stînga, înspre Banu Manta. Traficul devenise ceva mai intens. La radio, altă femeie tristă cînta alt cîntec trist. Adam îl închise şi deschise geamul. Mirosul şi zgomotele oraşului pătrunseră în cabină. Adam era fericit.
În Brazilia, într-o casă cu ferestre albastre aflată pe o stradă liniştită din Porto Alegre, Eva se pregătea de culcare.
-    Ce-s şase luni, zise Adam cu voce tare.
Eva puse deşteptătorul să sune la şase jumate.
-    O nimica toată, zise Adam.
Eva îşi puse cămaşa de noapte.
Adam semnaliză la stînga.
Eva se băgă în pat.
Semaforul se făcu verde şi camionul intră pe bulevardul 1 Mai.
Eva închise ochii.
Adam se apropia de fabrica de sucuri.

Alex Tocilescu va citi - alături de Lavinia Branişte, Mircea Cărtărescu, Svetlana Cârstean, Teodor Dună, Radu Mareş, Dmitri Miticov, Ioana Nicolaie şi Adina Popescu - la mini-maratonul de poezie şi proză scurtă din cadrul Festivalului Dilema veche de la Alba-Iulia, 22-24 august.