La FITS e ca în viaţă, din cînd în cînd, mai iei şi o pauză. Printre spectacole „grele”, serioase şi puternice, am strecurat în program şi o feerie cu marionete. Blue Moon este un spectacol naiv cu un singur actor (care e şi regizor), Lu Pulici, şi cu cîteva obiecte care populează un univers miniatural. Fiecare obiect din scenă are multiple funcţii, elementele de recuzită sunt interşanjabile (o cutie se transformă în chiuvetă de baie sau rachetă), marionetele refac la scară redusă şi în detaliu lumea „oamenilor”, cu parfumul desuet al anilor '60- '70. E un inocent joc de-a dragostea în timpul aselenizării, cînd poveştile cu „omul din lună” deveneau realitate. Figurine de mici dimensiuni sunt mînuite cu aparentă candoare şi un strop de ironie.

Spectacolul lui Lu Pulici este ca o vacanţă în care îţi permiţi să (re)citeşti cărţile copilăriei (la apariţia primei marionete, un căţel alb şi flocos, o fetiţă de vreo 7 ani a exclamat: „ce cool!”). Dacă nu ştii să te joci, nu-ţi place, dacă îţi place, show-ul poate rezona cu lucruri serioase. Mie mi-a adus aminte de mama, profesoară de limba rusă, care era abonată la o revistă rusească pentru copii. Revista venea însoţită tot felul de bonusuri, unele dintre ele erau păpuşi din hîrtie care se puteau ansambla şi mînui într-un miniteatru. Mama construia decorul din carton, îl picta şi făcea la şcoală  spectacole de păpuşi, poveşti clasice sau inventate de copii. Spectacolele erau pentru distracţia personală a copiilor care învăţau aşa şi dificila limbă rusă. După 8 ani de studiu, elevii mamei ştiau mult mai bine limba rusă decît mine, care am studiat-o cu alţi profesori, fără să fac teatru.

Un actor, un text, un spectacol

Premiat la Festivalul de la Veneţia, unul dintre cei mai importanţi perfomeri italieni, dramaturg, actor şi regizor, Ascanio Celestini a venit la FITS cu o Trilogie: Oaia neagră, Războiul unui nebun şi Fabrica. Problema majoră într-un festival de amploare este suprapunerea spectacolelor. Selecţia personală este necesară şi operează uneori pur intuitiv aşa că am ratat primul spectacol al lui Celestini, dar am recuperat la Războiul unui nebun. Hemoragic ca text şi minimalist ca expresie, spectacolul recuperează poveştile despre al doilea război mondial pe care i le spunea lui Celestini tatăl său. Într-un ritm aiuritor de rapid, fără nicio ezitare, performerul scormoneşte prin propriile amintiri după amintirile tatălui său, arhivează memoria trecutului recent, amplificînd detaliile sub o lupă care deformează. M-am gîndit la spectacole româneşti ca cele din seria Moses Stories sau Capete înfierbîntate. La Celestini însă amintirile se răsucesc într-un poem discursiv, sîngerează în memorie. Sigur, e un spectacol dificil de perceput (dacă energia actorului nu te prinde, te poţi plictisi liniştit), dar asta face frumuseţea FITS, că sunt de toate pentru toţi.

În aproape acelaşi timp cu Celestini, japonezii de la Dazzle au jucat Pierduţi în ceaţă, un spectacol care combină o poveste populară modernizată cu elemente de dans modern. Exactitatea în expresie a japonezilor este remarcabilă, fragmente din spectacol amintesc de  filmele lui Kim Ki-Duk, dar ritmul se rupe din cauza povestirii care poate fi citită pe un ecran, timp în care personajele mimează într-o fotogramă textul.

Cît de mult poţi vorbi despre teatru?

Foarte mult. Clubul festivalului se închide la 3 dimineaţa. Abia pe la 4  s-a închis (de nevoie, adică de oboseală) o lungă discuţie despre teatru. De 11 ani, de cînd îl ştiu pe Yuri Kordonsky, îmi place să-l ascult vorbind despre teatru. Nu sîntem întotdeauna de acord, dar farmecul discret al argumentelor mi-a dat peste cap uneori păreri bine înrădăcinate.
La 4 dimineaţa, în Sibiu miroase a iasomie. Noapte frumoasă!
   

Oana Stoica este critic de teatru şi jurnalist.