Dansul şi păpuşile sînt caracteristicile FITS 2011. Italienii de la Teatrino Giullare au prezentat Sfîrşit de partidă de Samuel Beckett într-o formulă narativă „ramă în ramă”. Hamm şi Clov, personaje-păpuşari mascate, joacă „şah” cu marionetele Nagg şi Nell, partida de argumente şi contrargumente transformîndu-se într-un joc de-a viaţa şi moartea al unui Dumnezeu discreţionar, dar el însuşi perdant. Chiar dacă spectacolul devine monoton la un moment dat, finalul este surprinzător. Clov fumează şi fumul funcţionează ca un spectru pentru personajele-păpuşi. Moartea ar putea fi ultima ţigară a lui Dumnezeu. Surpriza a venit şi la aplauze, cînd Hamm, cu vocea lui gîjîită, s-a dovedit a fi o femeie, actriţa Giulia Dall'ongaro. Ea şi Enrico Deotti au demonstrat o excelentă îndemînare, mînuind în acelaşi timp cîte două personaje-păpuşi şi unul cu mască. Cu această revelaţie, că Dumnezeu este o Matrioşkă, piesa lui Beckett îşi găseşte un nou tip de reprezentare. Ideea circulă în mai multe formule. De exemplu, în Zona crespusculară exista un personaj căruia insectele inteligente şi extraterestre pe care le ţinea captive îi fac „chip cioplit”, pentru ca în final să îl devoreze. Orice creaţie îşi anihilează creatorul.
(O)Felii
Sibiul are o actriţă de top: Ofelia Popii. Cu Felii, spectacol în care joacă tot ea, Ofelia a obţinut al doilea premiu Uniter pentru cea mai bună interpretare. Felii este o dramă construită ca piesa lui Leonid Zorin, Un bărbat şi mai multe femei. Moartea unui bărbat schimbă radical destinul femeilor din viaţa lui. Spectacolul îi oferă Ofeliei 7 roluri pe care le parcurge cu o versatilitate uimitoare. Un personaj iese din scenă şi imediat intră alt personaj. Dincolo de realizarea tehnică impecabilă, Ofelia găseşte resorturi emoţionale şi raţionale pentru fiecare femeie, dozează cu precizie drama la limita melodramei, dar fără să o depăşească, acoperă cu abilitate slăbiciunile textului şi foloseşte complet decorul lui Dragoş Buhagiar (ca de obicei, inventiv şi pragmatic). Felii este un spectacol în care Ofelia îşi demonstrează performanţele actoriceşti. Dacă mai era nevoie să demonstreze ceva...
Fabulosul s-a născut în Israel
Al doilea spectacol al coregrafilor Inbal Pinto şi Ashvalom Pollak, realizat în colaborare cu Robbie Barnett de la Pilobolus Dance Company, m-a scos din minţi de plăcere. Pe repede înainte schimbă estetica explozivă din Perla cu una minimalistă. Personaje excentrice evoluează într-o succesiune de vise frînte, absurde şi comice. O întîlnire de dragoste este jucată exclusiv cu picioarele (din nou!), un cuplu dansează pe „gheaţă” (moment la care am plîns), şase performeri fac 12 scaune scaune să danseze, iar tot ce îmi puteam dori era un neverending show. Un fragment din dansul scaunelor mi-a readus în memorie celebrul Hamlet al lui Vlad Mugur de la Teatrul Naţional din Cluj. În scena dintre Polonius şi Hamlet („Ce citiţi, alteţă? Vorbe, vorbe, vorbe”), Sorin Leoveanu (Hamlet) merge pe blaturi de lemn pe care i le aşază unul cîte unul Anton Tauf (Polonius), „construindu-i” astfel traseul. În Pe repede înainte, un personaj care poartă în spate destinul altuia (întrupat fizic), parcurge un itinerariu creat din scaunele pe care trei personaje şi le aruncă ca la hochei (iarăşi sugestia gheţii). Visele tragicomice ale lui Inbal Pinto şi Ashvalom Pollak mustesc de umor suprarealist. Oare ce visează copilul cuplului Pinto – Pollak? Aş vrea să fiu visul lui.
Cieslak şi Grotowski
La Cercul Militar din Sibiu s-a deschis o expoziţie de fotografie despre legendarul spectacol al lui Jerzy Grotowski, Apocalypsis cum figuris, însoţită de proiecţia in loop a filmului Il Teatro Laboratorium al Mariannei Arhne, care conţine o serie de interviuri cu regizorul polonez. Ceea ce marchează însă retina sînt fotografiile alb-negru din spectacol sau repetiţii, cu imaginea unui Ryszard Cieslak cavernos, privind cu durere spre cameră sau văzut din spate, aplecat într-o îmbrăţişare, cu palmele celuilalt pe umerii săi ca nişte aripi.
Doar pentru cei care au plîns la „…Plintă”
Deşi nu e prezent fizic în FITS (nu poate fi tehnic reprezentat pe scena teatrului sibian), spectacolul lui Yuri Kordonsky Îngropaţi-mă pe după plintă e prezent în discuţii. La unu noaptea, vorbim cu Yura despre dragoste, ură, neputinţă şi infinita lor repetiţie în viaţa noastră cea de toate zilele. Îi spun că am înţeles după două luni de ce monologul final al Bunicii este atît de lung. Zîmbeşte şi întreabă neîncrezător : “Ai înţeles?”. “Da”. În viaţă, lucrurile astea nu termină niciodată. Aflu că, în realitate, Bunica a trăit încă trei ani după ce i s-a luat nepotul. Luni de zile după plecarea acestuia, ea mergea la şcoală, îl aştepta, îl urmărea pînă acasă şi îi vorbea. Iar copilul, deşi ar fi putut să fugă, să scape de ea, nu a făcut-o. Mergea încet şi o asculta. Dragostea e în detalii.
E dimineaţă devreme în Sibiu. Noapte frumoasă!
Foto: Mihaela Marin, Dragoş Spiţeru, Sebastian Marcovici
Oana Stoica e jurnalist și critic de teatru.
