„Actorul e undeva la mijloc, între ceva ce poate controla şi ceva care îi scapǎ…" - interviu cu actriţa Carole BOUQUET

Actriţa Carole Bouquet vine pentru a doua oară în România, pentru a fi prezentă la deschiderea oficială a Festivalului Filmului Francez. Cu această ocazie, publicăm în exclusivitate un interviu luat de Silvia Cazacu în primăvara acestui an, cînd Carole Bouquet a susţinut la Teatrul Odeon o lectură din Antonin Artaud.

Programul Festivalului, aici: http://www.institut-francais.ro/Nouvel-article,1033.html


Ca cititor, avem tendinţa sǎ ne aprop(r)iem textul, sǎ îl facem al nostru, al fiecǎruia, cu tot ceea ce am trǎit, citit. şi îmi mă întrebam cum face un actor de teatru pentru a gǎsi un just echilibru între mesajul textului şi ceea ce livreaza el publicului din salǎ. În spectacolul „Lettres à Genica” am avut senzaţia unei a doua persoane pe scenǎ. Scenografia, luminile, vocea, gesturile, lǎsau loc autorului, îi impuneau prezenţa pe scenǎ. Este doar percepţia unui spectator sau e un demers voit, construit?

Iau ca pe un compliment impresia dumneavoastrǎ, pentru cǎ exact acest lucru mi l-am şi dorit. Cît am reuşit ? Asta e altǎ întrebare… Am vrut sǎ construiesc acest spectacol singurǎ, nu am dorit un regizor, ştiam cǎ va fi complicat, dar voiam ca Artaud sǎ existe (şi) prin scrisorile sale. Nu se poate juca, interpreta, intimitatea cuiva, cu atît mai puţin cînd acel cineva vorbeşte despre durere, de pildǎ. Gǎsesc cǎ este indecent dar, în acelaşi timp, nu ne putem sustrage tenţatiei, provocǎrii unui asemenea text. Într-un demers de acest gen, la un moment dat trebuie sǎ mizǎm pe… nu ştiu cum i-aş putea spune… pe experienţǎ poate şi pe voinţa puternicǎ de a face ceva. Mai întîi trebuie sǎ existe dorinţa de a face ceva, apoi facem acel ceva în funcţie de una şi de alta.

Mǎ întrebam dacǎ un actor, fiind singur pe scenǎ, nu are tendinţa de a „teatraliza” uneori excesiv textul (mai ales cînd vorbim despre o scriiturǎ destul de personalǎ).

Teatralizez puţin, e adevǎrat, sînt momente cînd nu mǎ pot împiedica sǎ n-o fac. Se poate merge chiar mai departe, pentru cǎ este o scriiturǎ extrem de ofertantǎ. De aceea simţeam nevoia din cînd în cînd sǎ mǎ întorc „fizic”  la text, chiar dacǎ ştiu deja pe de rost scrisorile. Îmi spun uneori cǎ încep sǎ le cunosc mult prea bine, şi atunci mǎ întorc la textul propriu-zis pentru cǎ vreau ca publicul sǎ audǎ şi vocea lui, nu doar a mea. Dar dacǎ se „aude” doar el, iar cel care citeşte nu existǎ, iarǎşi nu e foarte interesant. Acesta este paradoxul actorilor, taina acestei meserii, cum reuşim sǎ gǎsim justa mǎsură? (pauzǎ lungǎ, privire departe…). Mǎ gîndesc la un pianist care îmi place foarte mult, Dinu Lipatti, şi la un cuvînt care ilustreaza bine acest demers: „gama”. Sîntem singuri în faţa unei idei şi ne strǎduim sǎ o transmitem. Iar rezultatul final este o succesiune de stări, de tonuri.

Artaud spunea undeva cǎ „actorul nu este doar un semn viu, o prezenţǎ. Scena îi aparţine în totalite, la fel ca şi gîndirea autorului”. Vorbiţi mult despre singurǎtatea actorului, despre „confruntarea” lui cu textul, cu publicul, dar şi cu propriile temeri,  limite, întrebǎri.

Da…  Artaud vroia asta, dar nu cred cǎ se poate în realitatea imediatǎ. Dorea asta pentru cǎ era într-o perioadǎ de mînie, de nemulţumire faţǎ de producţiile artistice ale vremii şi faţǎ de constrîngerile impuse actorilor. În calitate de actor, îşi dorea asta. Dar existǎ implicit ceva din sine cînd lucrezi ca actor, altfel la ce bun ? Actorul nu e un executant. Trebuie ca anumite lucruri din tine sǎ transparǎ, sǎ „scape” dincolo. Dar existǎ şi multǎ umilitate, contrar a ceea ce se crede uneori. Trebuie sǎ admitem cǎ sîntem doar un transmiţǎtor. Dar unul foarte important, pentru cǎ mesajul trece printr-un corp, printr-o voce, prin cineva anume.  Actorul e deci undeva la mijloc, între ceva ce poate controla şi ceva care îi scapǎ...

„Scrisorile…” le retrǎiţi de fiecare datǎ, cu fiecare lecturǎ?

Oh da, îmi plac atît de mult. (rîde foarte luminos)

Ce se schimbǎ la fiecare lecturǎ? În funcţie de ce? De cine?

În momente diferite, înţeleg lucruri diferite. Încerc sǎ îi înţeleg gîndirea : cum evolueazǎ, cum devine transparentǎ. Uneori îl vǎd gîndind. La început eram atît de fascinatǎ cǎ nu reuşeam sǎ mi-l apropii. Acum mi-e din ce în ce mai familiar. Spectacolul s-a schimbat pe parcurs. Sînt momente în care mǎ simt mai aproape de anumite stǎri, în care înţeleg mai bine anumite pasaje. Sînt şi momente în care totul mi se pare simplu, natural, precum gîndirea lui care se exprimǎ şi pe care n-o pot „juca”, doar o las sǎ se trasmitǎ. E un progres, mai ales atunci cînd ajung sǎ îmi spun : asta e… Cînd prind esenţialul.  Ceea ce conteazǎ. Însǎ totul se schimbǎ de la un spectacol la altul. Într-o zi crezi cǎ ai înţeles, cǎ ai reuşit, a doua zi vrei sǎ continui dar simţi cǎ ceva îţi scapǎ, nu mai regǎseşti aceeaşi stare. şi iar începi sǎ cauţi…

E un proces continuu care nu schimbǎ structura spectacolului...

... dar care schimbǎ percepţia spectatorului. Sunt sigurǎ cǎ cei care l-au vǎzut la primele reprezentaţii au o altǎ percepţie decît cei care îl vǎd acum.

Într-un proces de creaţie sau în viaţa realǎ, putem delimita într-un fel sau altul ceea ce este intim, personal, de ceea ce este/poate fi public?

(Se gîndeşte puţin). Cred cǎ ţine de o alegere personalǎ. A fiecǎruia. Poate fi o alegere neinspiratǎ pentru unii autori. Este o alegere neinspiratǎ/nefericitǎ în general. Avantajul în cazul lui Artaud este cǎ scria foarte bine. Şi stia cǎ scrie bine. Poate de aceea încerca sǎ îşi recupereze scrisorile. Dacǎ eu aş încerca sǎ compun o scrisoare, poate ar fi interesantǎ dar nu ar fi lucratǎ/muncitǎ aşa cum erau scrisorile lui. El concepea textul pentru a fi citi, pentru a fi rostit. Sunetele sînt speciale. La fel repetiţiile. Sînt scrise ca nişte poeme, pentru a fi citite cu voce tare. ştia cǎ scrie bine. O scriiturǎ elaboratǎ. Dacǎ ar fi acolo în timpul spectacolului meu, nu mi-ar fi nici o clipǎ ruşine sǎ îi spun: citesc scrisorile tale. Ştia cǎ sînt texte care vor fi publicate într-o zi. N-am nici o îndoialǎ.

Vorbind despre „pitorescul” unor scrisori, de mesajul lor imediat, adesea publicul e tentat sǎ rǎmînǎ la acest nivel.
Pare amuzant sau, dimpotrivǎ, dur modul în care autorul îşi dezvǎluie intimitatea. Trǎim într-o lume care îşi dezvǎluie intimitatea. Dar dumneavostrǎ accentuaţi şi frumuseţea textului în sine, construcţia.

Da, structura textului, stilul, mi se par foarte importante. Altfel nu m-ar fi interesat. Îmi plac cuvintele pe care le alege Artaud, arhitectura textului. Cum avansează în mînie, cum utilizeazǎ unele consoane. Şi ştiu cǎ suferǎ cu adevarat, iar aceastǎ suferinţǎ produce anumite sunete… Atunci este un adevǎrat poet. Nu este o suferinţǎ brutǎ, o „livreazǎ” în sunete, imagini pe care le cautǎ, le amestecǎ, le elaborează.

"Între birourile administrative şi teritoriu e o distanţǎ enormǎ"

Schimbînd registrul, sînteţi purtătorul de cuvînt al Asociaţiei „La Voix de l'Enfant” şi aţi fǎcut demersuri pentru ameliorarea situaţiei unor persoane marginalizate care „locuiesc” în Franţa pe strada Bǎncii. Mi se pare ironic: nişte oameni fǎrǎ adapost trǎiesc pe strada Bancii. Cum au fost percepute demersurile dumneavoastrǎ de cǎtre oficialitǎţi, dar şi de cǎtre oamenii de-acolo ? Astfel de demersuri pot contribui la conturarea unor politici în direcţia acestor categorii de populaţie ?

 „La Voix de l’Enfant” e ceva cu totul special, sînt alături de ei de foarte mulţi ani şi lumea s-a obişnuit cu prezenţa mea prin ministere, pe la televizor… Miniştrii, de pildǎ, erau obişnuiţi cu apariţiile mele şi, pînǎ la un punct, au spus : ah, nu se poate, iar a venit ! Acum n-o mai spun. Dar notorietatea mea a ajutat, nu mi s-a închis niciodatǎ uşa în nas. Şi am profitat de asta pentru a putea face auzite nişte voci. Însǎ acest proces este unul elaborat. Nu se poate improviza în acest domeniu. Dacǎ vrem sǎ fim eficienţi. Şi putem fi. Nu fac asta tot timpul, declarativ, mǎ implic doar în anumite acţiuni unde ştiu cǎ pot fi utilǎ şi unde ştiu cǎ pot cîştiga. Pentru cǎ altfel e inutil. Pentru fiecare problemǎ existǎ o soluţie. Trebuie sǎ existe o soluţie. Pentru orice disfuncţionalitate, neregulǎ, anomalie într-o structură, trebuie sǎ existe şi o soluţie. Şi fiecare din noi o poate propune. Dar ca sǎ fim auziţi, trebuie sǎ ridicǎm vocea, sǎ ne revoltǎm, sǎ ne indignǎm. Acest spectacol de suprafaţǎ trebuie dublat şi în profunzime, cu propuneri foarte bine elaborate. Revolta spontanǎ, indignarea trebuie susţinuţe de documente, de propuneri, de soluţii concrete, pentru a putea influenţa deciziile politice. Însǎ aceasta necesitǎ o muncǎ serioasǎ şi de duratǎ.

Deci indignarea e necesarǎ, dar nu suficientǎ.

Şi indignarea poate avea mai multe registre, în funcţie de contextul în care ne aflǎm, de vîrsta pe care o avem… În acest sens, povestea cu oamenii de pe strada Bǎncii, e tipicǎ. Într-o seară, în drumul spre casǎ, am decis sǎ merg puţin pe jos, eram obositǎ şi am trecut pe strada cu pricina. Am trecut fǎrǎ sǎ mǎ opresc iar dupǎ cîteva sute de metri mi s-a fǎcut teamǎ. Cînd am realizat brusc cǎ sînt pe cale sǎ devin un monstru, cǎ pot trece indiferentǎ pe lîngǎ oamenii aceia, fǎrǎ sǎ mǎ opresc. Unii erau culcaţi pe jos, erau femei cu copii mici, sub cerul liber. Am fǎcut cale întoarsǎ, m-am apropiat de ei şi am început sǎ discutǎm. Am încercat sǎ înţeleg situaţia lor. Atunci începe totul. Şi după nu te mai poţi opri. Nu ai voie. Trebuie sǎ fii responsabil pe termen lung, nu poţi începe ceva şi, la un moment dat, sǎ spui: gata, m-am sǎturat, nu mai am chef, nu mai pot, descurcaţi-vǎ singuri. Cînd începi ceva, trebuie sǎ mergi pînǎ la capǎt. Sǎ lupţi concret, pentru o cauzǎ realǎ. Indignarea ajutǎ, e adevǎrat, dar trebuie dublatǎ de responsabilitate, de continuitate, de eficacitate…  

Credeţi cǎ un demers personal poate schimba, poate „salva” lumea? Sau e nevoie de un demers colectiv ?

Poate fi un demers colectiv. Bineînţeles. Din fericire încǎ se mai întîmplǎ astfel de demersuri în lume. Asistǎm la fenomene care încep modest, cu cineva căruia nu-i trece prin cap cǎ gestul lui va schimba istoria unei ţǎri de pildǎ. Acel cineva înţelege sǎ facǎ la un moment dat o demonstraţie de revoltă, sperînd ca de undeva sǎ aparǎ şi un rǎspuns. Un ecou. Uneori nu apare. Alteori gestul iniţial se amplificǎ, se propagǎ, se multiplicǎ. De aceea cred cǎ nu trebuie sǎ renunţǎm niciodatǎ. Ştiu, e uşor de spus… şi greu de fǎcut. Pentru cǎ, uneori, sîntem obosiţi, pentru cǎ sîntem deprimaţi, pentru cǎ… Putem gǎsi mii de motive.  Cît despre mine, cînd fac astfel de demersuri încerc sǎ mǎ concentrez pe acţiuni punctuale, pe detalii, nu în general. Nu am rǎspunsuri general valabile.

Politica nu v-a ispitit niciodatǎ?

Tocmai de aceea n-am dorit niciodatǎ sǎ fac politică la nivel înalt, acolo unde se decide viitorul unei ţǎri. Nu vǎd cum putem avea soluţii în general. Soluţii globale. Punctual, însǎ, putem realiza ceva. De aceea mi se par importante asociaţiile, de pildǎ, pentru cǎ sînt în contact direct cu realitatea, ceea ce nu e întotdeuna cazul politicienilor, chiar în ţǎri democratice. Asociaţiile sînt un vector, ele pot face legătura între ceea ce se întimplǎ pe teren şi ceea ce se decide la nivel înalt. Şi pot cere schimbarea, modificarea unor legi… E important sǎ existe oameni pe teren. Altfel politicienii nu prea au cum sǎ ştie ce se întîmplǎ în afara birourilor. Pentru cǎ între birourile administrative şi teritoriu e o distanţǎ enormǎ.

"O persoanǎ cu adevǎrat frumoasǎ atrage mai mult decît privirile"

Cînd vorbim de oameni, frumuseţea e suficientǎ? Ea existǎ pur şi simplu sau se poate construi?

Frumuseţea se poate construi. Şi vǎd asta în jurul meu. Nu cred cǎ existǎ criterii. Frumuseţea nu are de-a face cu vîrsta, cu ridurile, cu culoarea pielii, a ochilor… E altceva. Nu ştim exact ce. Dar existǎ. Cealaltǎ frumuseţe, cea „anecdoticǎ”, sǎ spunem, e doar un cadou. Şi atît. 

Frumuseţea decorativǎ…

Da. E un cadou pe care îl primim, nu facem nimic pentru asta. Cînd intri într-un restaurant vezi imediat o tînǎrǎ de douǎzeci de ani, toata lumea o vede, pentru cǎ e tînǎra, e frumoasǎ, e atrǎgǎtoare. Atrage privirile, dar nu emoţioneazǎ. O persoanǎ cu adevǎrat frumoasǎ atrage mai mult decît privirile. O vedem chiar dacǎ e ascunsǎ undeva la o masă retrasǎ. Şi cred că după vîrsta de patruzeci de ani acest tip de frumuseţe devine mult mai vizibil.

Există ceva care transpare: un amestec de forţă, experienţă, inteligenţă, generozitate, disponibilitate. Sînt oameni care strălucesc. Şi asta nu ţine de aspectul fizic. Din fericire!

Cunoaşteti astfel de oameni ?

Preşedintele de onoare al Asociaţiei „La Voix de l’Eenfant”. Se numeşte Stéphane Hessel, omul care a scris declaraţia universală a drepturilor omului. Are 93 de ani. Recent a scris şi o carte care s-a vîndut în Franţa în peste un million de exemplare. „Indignez-vous” se cheamă cartea. Acest om este de o frumuseţe extraordinară. Dacă ar intra acum, aici, toată lumea s-ar opri. E impresionant. Este vorba de forţă. De demnitate. Asta se construieşte. Se cîştiga în timp. Şi impune. Inspiră.

Cum priviţi lumea ? Şi lumea, ea cum vă priveşte?

Depinde de zile. (Rîde) Sau chiar de momente ale zilei. Am nevoie de muzică, de pictură… pentru a putea privi lumea. Am nevoie de privirea celorlalţi. De privirile unora şi a altora de-a lungul secolelor. Mi-e imposibil să trăiesc fără teatru, fără pictură, fără muzică…