La boală
Timpul bolii e, evident, altul decît cel cotidian, al rutinei zilnice. Se poate spune că reprezintă cealaltă extremă, în raport cu o axă imaginară, faţă de timpul sărbătorii.
Cînd suferi de o boală, să-i zicem „obişnuită“ (adică nu, Doamne fereşte, mortală sau fără leac), nu mai poţi să te refugiezi în reconfortantele – în suficienţa lor – tabieturi cotidiene. Dacă atunci cînd e o sărbătoare le întrerupi pentru celebrarea acesteia, pentru a te pregăti de bucuria pe care o aştepţi, în cazul bolii – trebuie să te lupţi. E un timp al luptei, în anumite momente o bătălie vajnică, dură, serioasă; în altele, după ce „focul cel mare“ se mai domoleşte, una a aşteptării şi a răbdării: aştepţi să te faci bine, să „ţi se dea voie“ să te reîntorci la activul timp de zi cu zi.
Nu e uşor să supravieţuieşti acestui timp neprietenos. Întîi, trebuie să treci cu bine de perioadele de suferinţă fizică propriu-zisă, în care eşti redus, mai mult sau mai puţin, la stadiul de… trup: te lupţi să-ţi scadă febra, cu durerile de gît, de burtă sau de ce-or mai fi, cu oboseala, cu ameţeala, cu sfîrşeala… N-ai cine ştie ce timp de… suflet; cînd trupul îţi cere atenţie stringent, devine, brusc şi agresiv, personaj principal. Animalizat şi mecanizat, eşti prea ocupat cu propria zacere, ca să mai ai timp de lamentări.
Cînd nu eşti tu cel bolnav, ci doar cel care îl asistă pe acesta, teoretic, e mai uşor. Dar, dacă e vorba de o persoană foarte apropiată, cum ar fi de un copil, e la fel de greu, poate mai greu. Pentru că suferinţa cuiva drag e mai greu de dus decît a ta însuţi: cînd o ai pe a ta, în punctele ei culminante, nu-ţi mai dai seama de ea, nu te mai „ridici deasupra“ ca să evaluezi lucrurile, ţi-o trăieşti şi gata. Cînd e cineva iubit în joc, eşti empatic cu persoana respectivă, aşa că, în felul tău, suferi odată cu ea.
Ce e mai neplăcut atunci cînd te afli în această postură e neputinţa. Neputinţa ta, dacă nu ca observator, măcar ca îngrijitor, de a accelera mersul vindecării. Sigur că dacă faci un ceai, storci o lămîie sau eşti atent ca medicamentele să fie luate la timp, ai o contribuţie concretă.
Dar nu e suficient. Cu toată contribuţia ta cu tot, omului respectiv tot îi mai e rău, febra tot mai creşte, şi sentimentul inutilităţii tale, aşijderea. Treptat, cu cît orele, şi uneori chiar zilele, avansează în cadrul aceluiaşi timp bolnav, neputinţa te face să capeţi atitudini mai înţelepte. Înveţi să ai răbdare, să-ţi creezi o stare anume cu care nu numai să rezişti la situaţie, ci să-i faci şi bine celui bolnav. Te rogi, dacă eşti credincios.
Culmea e că, abia după ce te-ai resemnat, toate „metodele“ tale încep să funcţioneze. Ca şi cum ai fi trecut pragul, ai fi trecut cu bine şi încercarea asta.
După care încep zilele mai bune, în cadrul aceluiaşi timp în paranteză, în standby. Bolnavul nu mai zace continuu, începe să se mişte. Mănîncă. Are chef de poveşti şi jocuri. Timpul bolii îşi permite, cînd iese din zona „roşie“ a pericolului, să intre într-una de intersecţie cu cel al sărbătorii: se creează o rutină care nu mai stă sub semnul suferinţei, ci al timpului liber, al răgazului.
Începe să fie plăcut, boala devine ca o vacanţă, în care oamenii împărtăşesc tabieturi comune, tabieturi neutilitare în sensul cotidian la cuvîntului: îşi permit „luxul“ jocurilor, al adăstării la filme şi seriale, al unor lecturi la care, altădată, nici n-ar fi visat..
Din nefericire, tocmai după ce şi acestea se împămîntenesc, descoperi că, de fapt, boala a trecut. Doctorul ţi-o confirmă, ţi-o confirmă şi starea fostului pacient – care acum nu e numai vioi şi pe picioarele lui, dar s-a întors şi la vechile (mici) tare de comportament, care, desigur, se pierduseră pe undeva la boală…
Şi faza asta trecînd, lucrurile se întorc la normal: normalul cotidianului de multe ori plat, şi repetitiv. Sigur, odată ieşit din lupta cu boala, directă sau aproape directă, nu mai eşti chiar la fel: cumva, eşti îmbogăţit. Dar şi mai tăbăcit, asemenea celor întorşi din încă un război.
