– sau ce se poate învăţa dintr-o conferinţă –

Cînd am primit invitaţia să particip la „The Arctic Circle Seminar in Early Modern Philosophy“ am crezut iniţial că e doar o glumă. Am acceptat fără să mă uit mai întîi pe hartă, să văd unde aveam de mers. Abia după ce am ajuns la Helsinki, am vizitat universitatea şi am ţinut primul seminar despre metoda experimentală a lui Francis Bacon, am înţeles că aventura încă n-a început cu adevărat şi că seminarul de la Cercul Polar chiar asta avea să fie. Seminarul a început de fapt pe aeroport, unde s-au adunat cei 20 de participanţi veniţi din Florida sau Pittsburg, de la Ghent sau St. Andrews, San Diego sau Amsterdam. Ne-am urcat împreună mai întîi într-un mic avion care a pornit-o spre nord, aterizînd două ore mai tîrziu pe cel mai mic aeroport pe care l-am văzut vreodată. Apoi într-un autocar, tot mai spre Nord, prin tundra îngheţată, printre brazi pitici şi mesteceni, reni, lacuri şi zăpadă cît vezi cu ochii. Patru ore pe o şosea pustie; nici o maşină pe kilometri întregi. Doar cabane de lemn (vopsite în roşu). Pe la apus (ora 22,30, sîntem la mijloc de aprilie!) am ajuns în fine la locul de desfăşurare a acţiunii: 2000 de kilometri nord de Helsinki, la staţia biologică Kilipisjarvi. Un centru de cercetare al Universităţii din Helsinki, situat la 70º latitudine nordică, în Laponia.

Prima impresie: o cabană de lemn îngropată în zăpadă. A doua: lumină electrică, podele încălzite, camere elegante, sală de seminar cu podele lustruite în care te poţi vedea ca-n oglindă. Conexiune wireless şi o curăţenie de farmacie. Reguli stricte: bocancii se lasă la uşă în rastelul special construit; înăuntru se vorbeşte pe ton scăzut. Nici un fel de muzică; un singur televizor „ascuns“ în bucătărie. Aici se lucrează.

Şi chiar lucram; începînd chiar de a doua zi dimineaţă. Programul începe la 9. Micul dejun e de la 8 la 8,30. O scurtă pauză de prînz şi multe lucrări interesante: sursele geometriei şi metafizicii carteziene; cum şi din ce a construit Thomas Hobbes concepţia sa despre legile naturii; cum a fost construită „filosofia newtoniană“ de către studenţii şi discipolii lui Isaac Newton după moartea acestuia. Scurtă pauză de prînz şi o oră, după-amiaza, pentru plimbare prin zăpadă; activitate intensă în rest. Pe de altă parte: schiuri rezemate de toţi pereţii exteriori ai cabanei; rachete de zăpadă pentru plimbare pe munte; sau nelipsita saună finlandeză, care se termină cu baie la copcă, în lacul îngheţat.

Istoria ştiinţei sau cum am ajuns să gîndim astfel

Să ne regăsim în acest cadru a fost puţin exotic în primele 24 de ore; însă n-a durat mult. În fond, cei 20 de participanţi nu sînt la primul seminar împreună. Aceste întîlniri au loc de 8-10 ori pe an, în toate colţurile globului. Şi oamenii sînt cam tot aceiaşi – sau dacă nu sînt ei, sînt studenţii lor: e vorba de comunitatea cercetătorilor interesaţi de o anumită porţiune din istoria ştiinţei şi de cîteva dintre întrebările ei fundamentale. Ceva ce s-ar putea rezuma sub forma: cum am ajuns să gîndim astfel? Cum a ajuns omul modern să fie interesat de întrebările ştiinţei şi să le formuleze spre adresare în felul în care o face (de vreo 200 de ani)?

Acum treizeci de ani, această întrebare apărea ici şi colo în mediul universitar, printre oamenii care scriau cărţi despre Descartes sau Newton. Astăzi, ea stă la baza unor serioase reviste sau colective de cercetare, amorsează conferinţe internaţionale cu sute de participanţi sau întreţine seminarii ca cel la care mă refer. El a început, conceptual vorbind, cu vreo douăzeci de ani în urmă, atunci cînd cercetători precum Daniel Garber (Princeton University) sau Roger Ariew (Virginia State University) au demonstrat, de pildă, că filosoful cu care începe modernitatea, René Descartes, a fost, înainte de toate, un renumit şi influent savant: un important constructor de teorii ştiinţifice şi un talentat experimentator, preocupat în egală măsură de anatomie (umană sau animală), optică, geometrie sau teoria materiei. Sau că Godfried Wilhelm von Leibniz, un alt nume mare invocat în mod tradiţional de filosofi, se înrudeşte mai degrabă cu fizicianul teoretician de astăzi (preocupat să descopere „misterele“ constituenţilor fundamentali ai materiei) decît cu imaginea noastră tradiţională despre ce este un filosof.

Cum s-a constituit concepţia noastră despre spaţiu şi reprezentările spaţiale tridimensionale care ne sînt atît de familiare? De ce credem că lumea este un „container“ tridimensional „umplut“ cu materie (agregate de atomi sau particule elementare)? De ce presupunem că legile Universului sînt mereu şi peste tot aceleaşi? Iată cîteva dintre întrebările fără de care ştiinţa modernă n-ar fi existat. Şi fără de care lumea de azi ar fi arătat altfel.

Ce se învaţă la o conferinţă

Ideile, desigur, nu rămîn în cărţi. În lumea academică de astăzi, mai ales, ele se răspîndesc, înfloresc şi generează alte idei în timpul dezbaterilor critice. Gîndiţi-vă ce deosebit e acest model de confruntare academică. Un grup de cercetători veniţi de peste tot din lume se adună într-un loc şi citesc sau prezintă timp de 30-40 de minute tot felul de argumente în favoarea unor idei sau ipoteze interpretative. Ceilalţi ascultă şi la sfîrşit critică modelul propus; dezbaterile sînt adesea aprinse. Ideile au (sau nu) succes, argumentele sînt criticate şi, la sfîrşit, fiecare pleacă acasă să-şi rescrie lucrarea pe care o prezintă mai departe, la o altă conferinţă. După cîteva confruntări de felul acesta apare şi articolul… sau cartea. Însă abia după ce ideile şi argumentele pe care ele se susţin au trecut prin furcile caudine ale discuţiei universitare. Seminarul arctic e o conferinţă în mic: aici oamenii se cunosc între ei şi ideile au mai fost vehiculate şi criticate şi altădată. Asta face ca dezbaterea să fie şi mai direcţionată, iar criticile să fie punctuale şi foarte serioase. E un bun test al ipotezelor de lucru. Şi un bun forum pentru a anunţa cine ce-a mai descoperit.

Cuvîntul „istorie“, din „istoria ştiinţei“ să nu vă inducă în eroare: în acest domeniu se descoperă lucruri noi în fiecare zi. Totul e să ştii unde să cauţi. Anul trecut, un manuscris inedit de aproape 500 de pagini, un „caiet de notiţe“ aparţinînd celui mai talentat dintre savanţii experimentatori ai secolului al XVII-lea, Robert Hooke, a stîrnit senzaţie în comunitatea ştiinţifică şi a fost achiziţionat (cu greu) de British Academy pentru suma de 1 milion de lire sterline. Cu vreo 10 luni în urmă, cineva a descoperit încă cîteva pagini, despre care nu ştia nimeni nimic, din manuscrisele pierdute ale lui Isaac Newton.

Luna trecută s-a găsit o scrisoare inedită scrisă de René Descartes în anul în care pregătea publicarea faimoaselor sale Meditaţii metafizice. Editorii manuscriselor lăsate în urmă de Leibniz lucrează de cel puţin 60 de ani la editarea „operelor complete“ ale unui filosof şi savant care n-a lăsat nimic pe dinafară: a făcut fizică, geologie şi matematică, a inventat calculul diferenţial şi o bună parte din mecanica clasică (împreună cu Newton, marele lui adversar şi competitor: modelul competiţional al ştiinţei nu e de azi de ieri…), a studiat istoria persană şi caracterele chinezeşti, a inventat logica modernă. Toate acestea în timp ce lucra „full-time“ ca diplomat, înfiinţa academii ştiinţifice (la Berlin, Viena şi St. Petersburg) sau scria lungi proiecte de reunificare a Bisericii dezbinate. Volumul de manuscrise este atît de mare încît editorii estimează că le mai trebuie probabil 20 de ani doar să citească ce mai există în bibliotecile de la Hanovra şi Berlin. Ce conţin toate aceste documente? Pînă cînd cineva le va aduna, traduce şi publica, pînă cînd se vor scrie articole şi cărţi pe marginea lor, singura soluţie pentru a afla detalii rămîn conferinţele. Sau seminarele – versiunea mai restrînsă, mai serioasă şi mai competitivă a conferinţei. La Cercul Polar sau în altă parte. De fapt, aceste seminarii de cercetare a modernităţii timpurii (secolele XVI-XVIII) au început în anii ’90 în Statele Unite. Ele s-au răspîndit apoi în Europa, pe măsură ce studenţii primilor specialişti în „originile ştiinţei moderne“ sau „originile minţii moderne“ au ajuns să ocupe posturi la universităţi europene.

Astăzi există un mare număr de seminare nord-americane, un seminar Nord-Atlantic, un seminar Sud-Est European şi un seminar „arctic“. Şi, desigur, unul „românesc“, ajuns deja la a 10-a ediţie (Princeton-Bucharest seminar in Early Modern Philosophy). Iar de doi ani, la Bucureşti, la Facultatea de Filozofie, funcţionează şi singurul masterat de istoria şi filozofia ştiinţei din Europa de Est.

Experiment în zăpadă

Se închid 20 de cercetători într-o cabană îngropată în zăpadă şi sînt lăsaţi să discute despre naşterea ştiinţei moderne: ce iese din asta? Cam aşa suna experimentul iniţiat la Kilipisjarvi de Juhana Lemeti (University of Helsinki) şi Jani Haikkarainen (University of Tampere). Ce a ieşit: evident, proiecte de colaborare pentru viitor între grupul de cercetare de la Universitatea din Helsinki şi Centrul de cercetare de istoria şi filozofia ştiinţei de la Universitatea Bucureşti: un nou seminar în munţii din Transilvania ar putea să dubleze seminarul arctic o dată la fiecare doi ani. Chiar după încheierea seminarului, profesorul Donald Rutherford (University of San Diego) a început un curs special cu doctoranzii de la Universitatea din Helsinki: două săptămîni intensive de întrebări şi studii pe marginea manuscriselor fondatoare ale modernităţii (Leibniz, din nou). Evident, studenţii sînt marii beneficiari ai acestor întîlniri între specialişti. Ei întîlnesc în acest fel profesori de pe tot globul, beneficiază de cursuri sau seminarii speciale, văd „cum se face“ şi învaţă din mers. Se alătură unor astfel de seminarii intinerante sau intră în proiecte de cercetare. E un nou model educaţional: studenţii şi doctoranzii sînt tot mai puţin chemaţi să stea în bancă şi să asculte cugetările profunde ale profesorului sau să studieze manuale deja tradiţionale. În schimb, călătoresc, de la un seminar la altul, intră în dezbatere, învaţă să pună întrebări şi să răspundă la unele dintre ele, învaţă cum se scrie o lucrare „ştiinţifică“, cum se argumentează o descoperire şi cum se construieşte o carieră.

În cazuri extreme, cum este seminarul arctic, unii mai învaţă şi puţin ski fond sau mersul pe rachete de zăpadă sau „baia la copcă“. E singurul seminar la care am participat pînă acum în care „poza oficială“ e în costume de ski. E o fotografie pe care sînt sigură că o voi regăsi de acum încolo în multe birouri: la San Diego, Tampa (Florida), Nijmegen, Ghent, Edinburgh, Bucureşti…

Dana Jalobeanu este lector doctor la Centrul de istoria şi filozofia ştiinţei de pe lîngă Facultatea de Filosofie, Universitatea Bucureşti.