Stau în fața ieșirii de la stația de metrou Aurel Vlaicu. E 10 dimineața și aștept pe cineva. Lumina de septembrie a devenit mieroasă și densă. Mă uit în stînga, în dreapta, strada e liniștită și oamenii par că nu se grăbesc nicăieri. Sînt ultimele momente de liniște înainte de isteria începerii școlilor, care va pune în curînd stăpînire pe oraș.

Trece pe lîngă mine un bărbat tînăr. Merge încet. Are un tricou alb, cu mîneci scurte și o pereche de blugi negri. Poartă pe umăr o geantă de laptop, care îi face umărul stîng să fie mai lăsat decît dreptul. Cînd se apropie, îi zăresc cicatricea de pe mînă. Semnul unei arsuri profunde. Pielea e rozalie și zbîrcită, dar refăcută. Părul îi acoperă rebel bucata de față afectată și ea în același incendiu. Mă uit după bărbat. S-a oprit la coadă la covrigărie.

Îmi zic că trebuie să fie una dintre victimele din Colectiv. Exact la asta m-am gîndit și în urmă cu cîteva săptămîni, cînd m-am așezat la bar în spatele cuiva cu brațul bandajat și cu un fel de căciulă pe cap care să-i protejeze scalpul. Eram la proiecția documentarului The Man Who Changed the World, avanpremiera DokStation de la Deschis Gastrobar, și mi s-a strîns sufletul.

Și atunci, și acum, am recapitulat: cît timp a trecut de la tragedia din clubul bucureștean? Foarte curînd, se împlinesc doi ani. Suferința și lupta se citesc atît de bine pe fețele celor care au supraviețuit. Memoria colectivă e, însă, scurtă și se protejează cît și cum poate.

Ca într-o distopie, prezența victimelor ne aduce aminte, din cînd în cînd, că pentru unii viața s-a schimbat într-o noapte. A trebuit apoi reinventată cu totul. Fiecare pas și fiecare nouă mișcare a costat. S-au consumat doze imense de durere. Fizică și psihică. Întreb, periodic, de fiecare dintre cei pe care îi cunosc și au fost acolo. Un amic a rămas în Anglia cu familia, alt prieten s-a hotărît să nu mai facă deocamdată alte operații de reconstrucție, pentru că nu mai suportă gîndul să mai treacă încă o dată prin experința asta.

Procesul în cazul Colectiv continuă, nu s-a ajuns încă la nici un rezultat. Situația e descrisă astfel: „Sînt12 inculpați. 27 de capete de acuzare. 64 de persoane decedate și 146 de victime care au suferit vătămări corporale, dintre care 108 – vătămări corporale grave. Sînt 248 de părți civile. Sute de pagini de rapoarte de expertiză și zeci de martori de audiat. Procesul va dura ani de zile. Dar modul în care a început judecata, avînd ca primordială preocupare «cine plătește dezdăunările», nu ne încurajează să sperăm că, la finalul acestui proces, va fi stabilit, fără tăgadă, adevărul despre cele întîmplate în Colectiv.” (Adriana Oprea-Popescu pe www.activenews.ro, vineri, 23 iunie 2017)

Pînă atunci putem citi des știri ca aceasta: „DNA a anunțat, vineri, că 14 persoane au fost reținute în urma celor cincizeci de percheziții care au avut loc în dosarul decontărilor fictive de servicii medicale la domiciliu. (...) Există date și probe ca, prin activitățile infracționale desfășurate de inculpați, activități pentru care s-a dispus reținerea, bugetul CASMB a fost păgubit cu 13.189.553,76 lei (aproximativ 3 milioane de euro), precizează DNA.” (HotNews.ro, 1 septembrie 2017)

Un fel de deznădejde ni se depune încet și sigur pe oase.  Asta în timp ce sistemul se dovedește a fi un balaur puternic, cu o mie de capete.