Suzana
Ne înşirăm, de-a lungul coridorului din faţa Camerei de Gardă, pămîntii, îngrijoraţi, în aşteptare. Deopotrivă, pacienţi care aşteaptă să fie chemaţi înăuntru şi însoţitori, care aşteaptă ca cei dragi, cu care au venit, să iasă de la investigaţii. Speri doar veşti bune, dar optimisul îţi e săgetat de gînduri rele. Spitalul bucureştean este plin, de la orele dimineţii, de o vînzoleală tăcută, apăsătoare, cu iz de clor. Pe pereţi stau dispozitive, goale, de dezinfectant pentru pacienţi. Nici la toalete nu există săpun. Dar nu mai contează. Sînt detalii pe care nu mai ai puterea să le ironizezi. Din cînd în cînd, uşa de la camera de gardă se deschide şi cu ea speranţele noastre.
Este o aşteptare mută din care dispare orice principiu. Pînă să intri în spital ai convingeri clare în ceea ce priveşte statutul tău de “cetăţean european”. Înăuntru îţi dai seama că ai face orice doar ca celui drag pe care îl însoţeşti să îi fie bine şi să fie tratat omeneşte.
O doamnă se apropie de mine şi mă roagă să am grijă de sacoşele ei, pînă intră la analize. Nu numai că accepţi, dar o faci cu mare bucurie. Te agăţi de orice fărîmă de bunătate pe care ai putea s-o dai şi s-o primeşti. E ca şi cum, brusc, crezi în energiile pozitive pe care dacă le transmiţi, se vor întoarce înzecit şi asupra bolnavului pe care îl aştepţi să iasă. Tragi cu ochiul la plasele de care ai grijă. Vechi, ponosite, pline doldora de prosoape şi cutii cu mîncare.
Un domn, slab, tras la faţă, în pijama, cu o grămadă de hîrtii în mînă te roagă să îi dai doi lei. Îţi îngaimă un motiv, din care nu înţelegi mare lucru, pentru că domnul vorbeşte cu mare greutate. Nici nu contează, scoţi o bancnotă de 5 lei şi i-o dai. Îţi aminteşti de bunica şi gîndeşti, automat vorbele ei: să fie primit.
Intri obsesiv pe internet. Orice distragere este binevenită. Dar îţi dai seama că nu te poţi transpune înspre o altă realitate. Realitatea este aia pe care o trăieşti intens, cu inima cît un purice, chiar acolo, pe culoarele spitalului.
Ai nevoie de cinci minute pentru o ţigară, dar nu poţi să te desprinzi de camera de gardă. Pacientul poate ieşi oricînd şi va trebui să fii acolo, alert: să ştii ce se întîmplă, unde îl duci mai apoi, ce faci, cu cine vorbeşti.
Domnul căruia i-ai dat cinci lei se întoarce, încercînd să zîmbească. Bănuieşti, cîteva secunde, cinic, că îţi va mai cere bani. Parcă e mai bine să fii cinic cînd eşti speriat. Domnul însă îţi aduce restul. Trei lei. Simţi un nod în gît.
Ai nevoie totuşi să te agăţi de ceva frumos, pentru că pacientul pe care îl aştepţi nu are nevoie de spaimele tale. Îţi cauţi optimismul cu încăpăţînare. Va fi bine, totul se va rezolva. Cu cît încerci să-ţi repeţi în minte cuvintele pozitive, cu atît simţi că ţi se înmoaie picioarele. Iar timpul trece atît de încet.
Deodată auzi o voce zglobie de copil. Întorci capul şi le vezi venind pe culoar. Mama şi fetiţa. Mama, o ţigancă de o frumuseţe uluitoare, cu ochii verzi şi părul negru, lung, prins în cozi, cu fuste înflorate şi un tricou cu paiete, de mînă cu o puştoaică cîrlionţată, îmbrăcată în mov, cu ciorapi în picioare. Nu poartă pantofi, dar ţopăie în paşi de dans pe lîngă maică-sa. Femeia încearcă să o potolească, dar nu poate fi fermă, căci o amuză toate giumbuşclucurile copilei.
“Suzana, fii cuminte!” e tot ce poate să-i spună.
Maică-sa se uită timid înspre noi, ca şi cum ne-ar cere scuze pentru deranj. Noi ne uităm însă la fetiţă, cu ochii plini de zîmbete, hulpavi după acel boţ de viaţă pe care îl reprezintă voioşia ei.
Îi sîntem recunoscători. Pentru cîteva clipe a reuşit să ne scoată din spaimele noastre.