Statul românesc
Primeşti o scrisorică de la ANAF cum că trebuie să dai înapoi Statului Român o sumă de bani din „recalculări”. Nu este o sumă mică, nici extrem de mare, dar îndeajuns de enervantă, căci intră în contul cheltuielilor „neaşteptate”. Oftezi, ţi se rupe inima, dar te conformezi şi pleci spre secţia financiară de care „aparţii”.
Intri într-o sală rotundă, cu multe ghişee de jur împrejur. În mijloc, o masă lungă şi scrijelită, uşor patinată de jeg, unde contribuabilii îşi completează fişele fiscale. Te simţi Alice în Ţara Minunilor. Un alt fel de minuni. Toate ghişeele par că oferă aceleaşi servicii, dar nu afli diferenţa între ele decît după ce stai la coadă şi ajungi la geamlîc. Este precum o poveste de iniţiere.
Te uiţi, debusolat în jur, pînă găseşti Casieria. Un zîmbet înfloreşte pe faţă: casieria n-are coadă. Fără să te gîndeşti că aşa ceva nu se poate, te îndrepţi ferm într-acolo, dar eşti oprit, la fel de ferm, de cîţiva cetăţeni. Îţi ceri scuze, crezînd că "le-ai luat-o în faţă". Ţi se explică că nu asta e problema, doar că drumul pînă la Casierie este mai lung decît pare. Şi oamenii se pun pe povestit: afli că „recalculările” sau taxele sau impozitele nu se plătesc oricum. Nu te duci pur şi simplu la casierie ca să le plăteşti. Trebuie să stai la mai multe cozi, ca să demonstrezi, pesemne, că Statul are dreptate, că te are în evidenţă pe motive întemeiate şi că, prin urmare, ai voie să le dai bani. Pentru asta însă trebuie să obţii mai multe aprobări şi mai multe hîrtiuţe. În cazul tău, trebuie să stai la un ghişeu, să ţi se dea o adeverinţă, o adeverinţă cu care trebuie mers la alt ghişeu, unde ţi se va elibera o chitanţă, şi abia după aceea, cu acea chitanţa poţi merge la Casierie.
Simţi că ţi se măresc ochii în cap, dar te supui. O iei de la prima coadă, pe traseul indicat.
În jur se desfăşoară mici drame. Pe un domn l-au lăsat nervii. Îşi tot vîră buletinul printr-un ghişeu, urlînd la o domnişoară că vrea să plătească. Domnişoara, surîzătoare şi calmă, îi spune glacial că pe ea nu o afectează aceste porniri şi că nu au sens crizele şi că să aibă puţintică răbdare ca să-i explice ea cum stau lucrurile. În altă parte, o doamnă în cîrje repetă obsesiv „dar de ce, de la ghişeul şase, m-au trimis la şapte şi acum mă trimit înapoi?”. Nimeni nu ştie să-i răspundă, nici măcar ghişeistele, dar ea continuă să întrebe pe toată lumea. Unele dintre funcţionare par a avea o umbră de compasiune, ridică din umeri empatic şi murmură: „noi nu sîntem de vină”.
Le crezi, dar nu le poţi simpatiza, căci în joc sînt nervii tăi, care sînt mai importanţi (căci sînt ai tăi).
Termini cu o coadă, treci la alta. O doamnă (care spune, calm, că stă de trei ore ca să depună un formular) se apucă să deseneze pe un plic, cu pecetea ANAF, iepuraşi, pisicuţe şi floricele. Altcineva vorbeşte la telefon, vărsîndu-şi năduful. Te enervezi şi tu, alături de el. Simţi că, stînd atît timp pe loc, încep să-ţi crească rădăcini prin podea.
Stai la o coadă bănuind că e cea bună. Stai la alta, căci de la prima coadă ai fost trimis la a doua. Apoi la a treia, căci de aici trebuie să iei o adeverinţă cu care poţi să te aşezi la a patra. Iar jocul de-a statul poate continua la nesfîrşit, într-un scenariu absurd. Stai în picioare zeci de minute, fără să ştii prea bine dacă stai unde trebuie şi de ce trebuie să stai acolo.
Însă, după ce într-un final ajungi să plăteşti, după ce ai stat, mai mult de o oră pe la diferite cozi inutile, cu emoţii că faci ceva greşit şi că vei primi, ca pedeapsă, un nou stat la coadă, te invadează, subit, euforia: slavă Domnului că ai reuşit să le dai banii!
