Mă gîndesc, în prag de Zi Națională, că peste cîteva săptămîni se vor împlini 28 de ani de la Revoluție. Sau de la „eveniment” – cum preferă unii să numească momentul căderii regimului comunist din România.

Orașele au început să fie împodobite cu steaguri. Steaguri de la primării, dar și oameni care și-au pus în balcoane, la ferestre, sau în mașini, tricolorul. Se repetă, de cîteva zile, în București, momentul fastuos al paradei aniversare. Un soi de bucurie fabricată.

Eu nu simt că aș fi în pragul unei sărbători. Mă gîndesc că, în România post-Revoluție, chiar dacă s-au schimbat, într-adevăr, multe (și cred că nimeni nu poate nega asta), nu sîntem nici pe departe „acolo”. Acel acolo unde am visat că vom fi atunci.

Majoritatea a rămas încă prizoniera unor discursuri goale. Unor clișee care ne sînt legate de picioare ca niște bolovani. Acel „nu ne vindem țara” a rămas pînă în prezent motorul pe care unii bobinează scenarii menite să ne țină departe de o societate la care, de fapt, aspirăm cu toții.

Cînd promisiunile politice ale guvernanților se dovedesc a fi deșarte, adepții lor găsesc scuze; se încăpățînează isteric să nu vadă realitatea și își apără înflăcărat aleșii, manipulați în a da vina pe extratereștri sau fantome. Nu ai noștri sînt de vină, ci ăia de dinaintea lor. Nu ei sînt de vină, ci multinaționalele. Nu ei duc țara de rîpă, ci Soros. Țapul ispășitor este mereu ușor de găsit și mereu la serviciu.

Adevărul e că, în prezent, nu avem nici măcar o figură politică importantă care să nu fie contestată. Pînă acum n-am avut nici un președinte care să nu se dovedească a fi o dezamăgire. Partidele politice sînt făcute parcă din aceeași bucată, toate o apă și un pămînt. Inițiativele de schimbare pe scena politică se transformă, și ele, în focuri de artificii. În România, speranța seamănă cu o cometă, cu o coadă lungă de praf și gaze, care trece aproape de noi, dar ne părăsește la fel de rapid precum apare. O vedem doar pentru puțin, după care se lasă iar întunericul. Iar întunericul de după lumină pare încă și mai negru.

Opoziția politică se vede mai ales în stradă. Ieșim, noi ăștia, minoritarii politici, ieșim pe la mitinguri. Presa de investigație descoperă, face cunoscute derapajele oamenilor politici. Scandăm și ne agităm și avem impresia, pentru cîteva ore, că putem schimba soarta țării.

Balaurul politic are însă prea multe capete. Unii au renunțat de mult și se izolează în spatele acelui „nu mă interesează politica”, sau „nu merg la vot că tot aia e”, crezînd că realitatea nu poate fi mai rea. Pentru ei, sînt unii care se agită. Încă se agită în frumosul miraj că aici se vor schimba lucrurile în bine.

1 Decembrie se apropie, iar țara își pune straie de sărbătoare, fără însă să fi făcut un duș înainte. Primărița Firea a atîrnat chiar ghirlande cu ii prin centrul orașului. Ne fabricăm, în continuare, un fals sentiment de mîndrie că sîntem români. La firul ierbii, sîntem triști, apăsați și dezbinați.