Să nu vorbim despre #MeToo?
Zilele astea a făcut vîlvă pe net, inclusiv în spaţiul românesc – în siajul tot mai numeroaselor femei care îl acuză pe Harvey Weinstein de abuz sexual – hashtag-ul #metoo, urmat de poveştile despre abuzuri şi hărţuiri suferite de femei de diferite vîrste. Au apărut, desigur, şi cîrcotaşi, atît bărbaţi, cît şi femei cărora toată tevatura li s-a părut fără sens.
E, totuşi, ridicol să îţi împărtăşeşti pe net povestea despre abuzul suferit, chiar şi cu ani în urmă? E inutil? E specific feminin, ne plîngem degeaba şi nu rezolvăm nimic? Chiar nu e bun de nimic awareness-ul, chiar şi în forma unei campanii mici, pe Internet?
Trăim într-o ţară în care statisticile la violenţa domestică ne plasează pe locuri fruntaşe în Europa, violurile rămîn nedeclarate destul de des şi de multe ori agresorul scapă mult prea ieftin. Educaţia sexuală e inexistentă în şcoli – doamne fereşte să afle cei mici cum să se protejeze de boli şi sarcini nedorite, şi să înveţe niscai reguli de bun-simţ în relaţiile de natură sexuală. Şi-atunci, fireşte că apar astfel de cazuri. Sînt numeroase formele abuzului asupra femeilor, şi nici una dintre ele nu este în regulă, fie că vorbim despre muncitorii care ți-au strigat lucruri porcoase pe stradă, un bărbat care s-a frecat de tine în autobuz sau altul care ţi-a tras o palmă într-o seară, pe o stradă întunecoasă, un fost prieten care a încercat să te forţeze să faci sex cu el, ori superiorul ierarhic care îţi sugerează cu un zîmbet pe buze că ai putea avea o carieră înfloritoare dacă ai face ceva eforturi în anumite privinţe. Categoric, să fii hărţuită pe stradă sau să ţi se facă aluzii sexuale de către un amic sau şef nu e la fel de traumatizant ca un abuz fizic în toată regula, dar asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm un astfel de comportament. Noi nici nu vorbim despre asta, de fapt. Violenţa sexuală e acceptată, e tolerată în România, unde încă mai sînt oameni care cred că victima unui viol şi-a cerut-o, şi-a meritat-o cu vîrf şi-ndesat, că doar era îmbrăcată în fustă scurtă.
Mentalităţile, însă, nu se schimbă fără să vorbim despre ele. Fără a conştientiza, ca societate, că avem o problemă, nu avem cum să-i găsim o rezolvare. Nu apar legi din neant – în cazul unor abuzuri verbale şi hărţuiri, de pildă, autorităţile au şi mai puţine arme legale. Despre educarea agresorilor – nici vorbă. Şi, la fel ca în cazul violenţei domestice, nevorbindu-se despre asta, acceptăm că aşa merg lucrurile de fapt.
Cum ajungem la toţi aceşti oameni? Conexiune la net au, totuşi, mai mulţi în România decît oameni care au toaletă în casă. Aducînd abuzul în atenţia publicului, chiar şi doar acela de pe Internet, vorbindu-se despre asta la scară mai largă decît în familie sau între prietenii apropiaţi, poate vor mai citi şi alţii, neştiutori, poate părinţii le vor spune copiilor cum să se comporte, poate mai multe victime vor alerta autorităţile, poate-şi vor mai da seama doi-trei agresori că n-au făcut tocmai ce trebuie. Sau poate că sînt eu naivă.
