Ştim în continuare prea puţine lucruri sau, mai bine zis, prea puţine lucruri corecte şi complete despre evreii români. Mi-am dat seama de acest lucru ascultînd conferinţa „Evreii din România în context european: asemănări și deosebiri” pe care antropologul Andrei Oişteanu a ţinut-o la sfîrşitul verii, în cetatea din Alba Iulia, în cadrul Festivalului Dilemei vechi, unde şi eu, şi Roxana Voloşeniuc ne-am întîlnit cu mulţi dintre cei care ne citiţi acum în aceste pagini.

Andrei Oișteanu, un intelectual pe care îl admir enorm şi a cărui fundamentală carte Imaginea evreului în cultura română s-a reeditat la Editura Polirom, a făcut o sinteză foarte bună pornind de la faptul că evreii români au fost ultimii din Europa care au primit cetăţenie. Constituţia din 1866 le-a refuzat asta şi abia ca urmare a Războiului de Independență (1877-1878), cînd România a fost constrînsă de Europa să acorde drepturi civile tuturor locuitorilor țării, adică independent de apartenența etnică sau religioasă, abia în acel moment s-au produs primele încetăţeniri. (Încă o dovadă că elementul civilizator al României a fost şi este Europa!) Dar şi atunci doar la modul individual, căci doar 1% dintre evrei au primit acordul de a fi consideraţi români. Deşi primele atestări ale prezenţei evreilor pe pămînt românesc datează încă din anul 1390, o jumătate de mileniu mai tîrziu evreii români erau în continuare cetăţeni neprotejaţi de statul unde locuiau, munceau şi trăiau.

În chestiunea Holocaustului românesc, Andrei Oișteanu a spus că la noi „nu s-au produs orori, dar n-a fost nici pace”, vorbind despre soluţia finală aplicată în nord-vestul Transilvaniei (unde peste 100.000 de evrei au fost ucişi) şi despre evreii din Basarabia şi Bucovina trimişi în lagărele din Transnistria, spre deosebire de restul României, unde „s-a aplicat «doar» un sîngeros set de legi antievreieşti”: li se interzicea să cumpere case şi pămînt la ţară, li se interzicea să poarte nume românești, li se interzicea dreptul de a fi angajaţi („în 3-6 luni toți salariații evrei să fie înlăturați din servicii”), erau segregaţi în învățămîntul de toate gradele ş.a. Mihail Sebastian scria în Jurnalul său (recent reeditat la Editura Humanitas) pe 5 noiembrie 1942: „Un ordin al Ministerului Propagandei dispune scoaterea cărților de autori evrei din librării și biblioteci. Am văzut azi la Librăria Hachette două imense tablouri tipărite cu litere mari: Scriitori evrei. Sînt, desigur, și eu acolo, afișat ca un delincvent, ca un criminal: numele părinților, data și anul nașterii, lista cărților. Lipseau doar semnalmentele.”

„Mareşalul Antonescu a fost un dictator şi un asasin sîngeros care a aplicat o metodă originală, fiind parţial nesupus lui Hitler, dar care a ţinut să ofere o variantă proprie a Soluţiei finale”, a mai spus Andrei Oişteanu despre generalul fascist care nu a predat evrei Germaniei pentru exterminare, ci s-a ocupat singur de acest lucru: 270.000 de evrei au fost exterminaţi sub guvernul său.

În comunism, Ceaușescu a speculat dorința evreilor de a emigra într-un mod de-a dreptul sclavagist: i-a vîndut cu prețuri între 3000-9000 $ pe cap de om, sumă depusă direct, în conturi speciale, la sucursalele unor bănci românești din Elveția. Datorită/din această cauză, sub regimul comunist, 166.400 de evrei români s-au stabilit în Israel. Astfel că, dacă în anul 1940 în România trăiau 800.000 de evrei, fiind a patra comunitate din lume, după Polonia, URSS şi SUA; cinci ani mai tîrziu, numărul lor se înjumătăţise, iar astăzi a scăzut sub 7000. În acest trist moment, evreii români pot fi consideraţi ca fiind pe cale de dispariție. Este un capitol ruşinos pentru noi, mai ales că de-a lungul istoriei noastre comune, atît românii „ospitalieri”, cît şi Biserica Ortodoxă cea „iubitoare a aproapelui” au manifestat față de evrei o stupidă şi inumană „toleranță ostilă”, după cum nimerit s-a exprimat un istoric.

Am reluat aceste lucruri poate insuficient cunoscute pentru că în acest an sărbătorim deopotrivă centenarul mişcării Dada iniţiate la Zürich de Tristan Tzara, scriitorul evreu din Moineşti, mişcare artistică ce a luat pe sus cultura europeană de la începutul secolului trecut; şi 140 de ani de la fondarea primului Teatrul de Stat în limba idiş din lume la Iaşi (adică acolo unde pe 27, 28 şi 29 iunie 1941 urma să fie ucişi în plină stradă 13.266 de evrei). Poate că mulţi dintre noi ignorăm adesea enorma moştenire culturală datorată evreilor; şi nu e vorba doar de patrimoniul material (şcoli, sinagogi, spitale, cimitire), dar, mai ales, de uriaşul număr de artişti (în special lingvişti, scriitori şi pictori) şi de savanţi. Cum ar fi arătat literatura română fără Mihail Sebastian sau Nicolae Steinhardt, arta românească fără Margareta Sterian, Iosif Iser sau Victor Brauner, matematica fără Solomon Marcus, muzica fără Radu Lupu şi Clara Haskil sau Bucureştiul fără arhitectul Marcel Iancu? Răspunsul, singurul răspuns este că n-ar fi existat o cultură română adevărată fără „străinii” ei indiferent de origini, ca să mai dau doar două, greceşti, precum Caragiale şi Celibidache sau aromâne, ca Toma Caragiu şi Neagu Djuvara. Care tocmai a împlinit vara aceasta, laolaltă cu mişcarea Dada, incredibila vîrstă de 100 de ani. Diferenţa ar trebui să fie mereu un prilej de celebrare, nu doar dintr-un secol în altul.

text apărut în numărul din luna iunie 2016 al revistei ELLE România