Am început să scriu acest articol de la întrebarea: „Cum își permite?”

Pentru că zilele trecute, după furtuna care a lovit Timișoara, făcînd zeci de victime, printre care 8 oameni și-au pierdut viața, premierul Mihai Tudose a găsit de cuviință să întrebe, așa, ca la mișto, într-o emisiune TV: „Ce vreți, să dăm o lege ca să nu mai bată vîntul?”

Mi-am dat însă seama că întrebarea „cum își permite?” mi-am pus-o de prea multe ori. În siajul Colectivului, printre puzderia de declarații și luări de poziție, țin minte că Aurelian Pavelescu, criticînd decizia Președintelui de a decreta doliu național, a scris pe pagina sa de Facebook (declarații șterse ulterior) că în cluburile bucureștene există sute de mii de tineri „care cultivă un fel de anarhism” consumînd în exces „alcool, nicotină, chiar droguri, în ritmuri demenţiale, cu sonor la maxim, care zguduie creierul, la propriu” – cu alte cuvinte, de ce să decretăm doliu național pentru niște descreierați?

La fel am reacționat la declarațiile fostului deputat PSD de Argeș, Cătălin Rădulescu, privind demonstranții antiguvernamentali din iarnă. „De ce mai stau acolo ca proștii? N-au treabă, n-au serviciu, n-au copii?”, adăugînd că își dorea să pună pe ei tunurile cu apă. Mai mult, a spus că are și o mitralieră pe care ar fi fost pregătit s-o folosească – încercînd s-o dea pe glumă, mai apoi, motivînd că n-au fost declarații serioase, ci la mișto, pentru că a vrut... să-și bată joc de jurnaliști.

Aceeași întrebare, care mă bîntuie obsesiv, mi-am pus-o și în urmă cu cîteva luni, cînd, în Parlament avea loc dezbaterea moțiunii de cenzură depuse de PNL și USR împotriva Guvernului Grindeanu. Interacțiunea de atunci dintre Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu și Liviu Dragnea părea mai degrabă un soi de chermeză, decît o dezbatere serioasă. Băsescu i se adresa lui Dragnea cu „domnule ayatolah, ha, ha”, Dragnea lui Băsescu „numai în România se poate întîmpla să te înjure unul pe timpul tău – ha, ha!” iar Tăriceanu, ca să nu fie mai prejos: „Domnu’ președinte, aici se ridică mîna, nu-i ca pe vapor – ha, ha”. Totul părea pentru ei un banc bun. Prost, însă, pentru noi.

Sînt, din păcate, doar exemple aleatorii. Întrebarea mea „cum își permite?” are loc săptămînal, dacă nu zilnic. Exemplele nu sînt excepții. Nu sînt puține. Reflectă, pînă la urmă, mediul politic pe care îl avem. Interacțiunea politicianului român cu oamenii ale căror interese se presupune că le reprezintă, se petrece, de cele mai multe ori, într-un registru de zeflemea. Respectul față de noi, bunul-simț, buna purtare sînt doar ușor mimate. Căci urmează gafele, care deja își pierd marja de nevinovăție prin repetare.

Și pînă la urmă, întrebarea mea, „cum își permite?”, nu mai este una retorică. Răspunsul ni-l dau chiar acești politicieni, a căror purtare denotă faptul că ei nu-și servesc alegătorul, ci îl conduc. După bunul lor plac. Cum își permit, așadar, aceste derapaje? Simplu, consideră România moșia lor.