Niveluri de iubire
Pe Julian Barnes l-am descoperit odată cu Papagalul lui Flaubert (Editura Univers, 1997), care la vremea lui devenise un fel de titlu icon pentru ceea ce însemna postmodernism. Știu că, după ce am citit-o, m-a făcut curioasă și am căutat corespondența lui Flaubert.
Cred că au urmat, în ordinea asta: volumul de eseuri, Scrisori de la Londra, volumul de proze, Tristeți de lămîie, romanul Porcul spinos. După ele am rămas cu senzația foarte clară că Barnes e genul de scriitor foate inteligent, care scrie impecabil, dar care pe mine pur și simplu nu mă atinge. Și nici n-am mai încercat o bună perioadă de timp să citesc altceva scris de el.
Cu Niveluri de viață a fost așa: mi-am cumpărat-o anul trecut. Mi-am luat-o cu mine într-o călătorie, am citit cîteva pagini și am abandonat-o. Ceva nu se lega bine în mintea mea. Personajele și baloanele lor pluteau haotic pe deasupra cuvintelor fără ca eu să pot să le urmăresc și să țin pasul cu ele. Mi-am regăsit cartea, ușor prăfuită. Mă așteptase cuminte pe un raft, într-o casă. Și m-am bucurat ca de orice lucru pe care îl crezi rătăcit pentru totdeauna.
Am descoperit un eseu frumos și trist, care vorbește despre iubire și durerea pierderii ei într-un fel poetic, tăios și incredibil de uman. Cu o sinceritate sinucigașă. Toată răceala lui Barnes, pe care i-o reproșasem altădată, părea că s-a topit în paginile astea mai ceva ca un cub de gheață într-o zi călduroasă.
Plutești pe deasupra lumii, te îmbarci cu Fred Burnaby, cu Sarah Bernhardt și alți zburători în baloanele cu aer cald de la sfîrșitul secolului XVIII, ca să ajungi să pierzi toată înălțimea cîștigată într-o secundă, o dată cu mărturisirea aceasta: “Am fost împreună treizeci de ani”. Totul în jur pare neschimbat, dar nimic nu mai e la fel. Supraviețuiești? Te prăbușești? Și dacă nu, cum reușești să mergi mai departe?
Autopsia unei relații și a drumului pe care cei doi soți îl parcurg împreună e o operațiune crudă și al dracului de dureroasă. Moartea unuia dezechilibrează iremediabil orice aparat de zbor. Oricît ar fi el de performant. Explicația e pe cît de simplă, pe atît de complicată: "Durerea reconfigurează timpul - lungimea, textura și funcția lui: o zi nu înseamnă cu nimic mai mult decît următoarea și-atunci, de ce or fi fost individualizate și botezate separat? Durerea reconfigurează și spațiul. Ai intrat într-o nouă geografie, deservită de o nouă cartografie”. (Traducere de Radu Paraschivescu, Editura Nemira, 2014).
