Nu dai șpagă. Din principiu. Din același principiu n-ai nici o „pilă” pe nicăieri. Pila merge doar unsă, iar tu nu-ți irosești energia cu unsul. Pentru că ți se pare înjositor și pentru că știi că aceeași energie o poți folosi pentru a-ți rezolva de unul singur problemele. Preferi să bați drumul lung, decît să intri în caruselul ipocriziilor care pavează drumul către scurtătură. Visezi că te afli într-o societate în care lucrurile merg de la sine.
Apoi te trezești. În realitatea în care deschizi ochii, vezi că lucrurile stau cu totul altfel. În România reală treburile merg gresate, iar faptul că refuzi să-ți dezvolți mecanismele necesare lubrifierii rotițelor nu este chiar un avantaj. E, mai degrabă, un handicap.
Căci trăim într-o societate unde micile aranjamente sînt la ordinea zilei. Trebuie să știi, la o adică, cum să perii anumiți umeri și cum să te ai bine cu cît mai mulți oameni. În special cu cei pe care nu-i agreezi în mod deosebit. Să-ți creezi în permanență plase de siguranță. În România, încăpățînarea de a-ți rezolva de unul singur problemele, de a urma regulile și de a nu pica în păcatul ipocriziei – zîmbind adică pe față și înjurînd pe la spate – costă.
La noi, a te face frate cu dracu pînă treci puntea este aproape o valoare tradițională. Ceea ce enervează pe scena politică, se practică, de prea multe ori, în ograda personală. Bineînțeles, că ne indignăm cînd vedem oameni incapabili puși să ne conducă. Cînd miniștrii sînt numiți din interese de partid și nu pe merite, ne apucă pandalia. Ne și amuzăm, bineînțeles amar, cînd vedem ifosele de lideri ale unor incompetenți, revoltîndu-ne totodată contra agiamiilor cărora, odată, ce li se pune în brațe puterea, devin zbiri pe tarla.
Dar, în realitatea în care te trezești, observi că, deși blamată la nivel înalt, incompetența este întreținută la firul ierbii. La scară mică, principiile pentru care ieși în stradă, mai sînt ajustate, pe ici pe colo. N-are ce să strice, îți spui, dacă te ai bine cu ăla care te poate ajuta. Chiar dacă „ăla” este, tot la scară mică, un soi de Viorica. Dar, ca să treci peste sîcîieli, preferi să perii asperitățile. Doar trăim, nu-i așa, în România, unde abilitatea de a te „descurca” este valoroasă precum aurul.
A fenta însă drumul greu, oferind „mici atenții” sau susținere către cel care te poate „rezolva”, nu face decît să întrețină lipsa de profesionalism și să faciliteze ascensiunea unor incapabili în posturi de conducere – care, odată ce vor avea puterea, cît o fi ea de mică, tot vor abuza de ea și își vor întoarce acel spate, asigurat de tine, descurcărețul, prostănacilor care se încăpățînează să facă lucrurile ca la carte.
Bineînțeles, ți se poate spune că exagerezi. Ți se va spune că nu poți compara marea corupție cu micile aranjamente. Nu este însă o amăgire? Are principiul grad de comparație? Și, dacă te faci frate cu dracu, nu rămîi oare rudă cu el și după ce treci puntea? Cît de mică o fi ea.