Jurnalul lui Sebastian
Recitesc, după aproape 20 de ani de cînd a apărut, Jurnalul lui Mihail Sebastian (Editura Humanitas, text îngrijit de Gabriela Omăt). Cînd a fost publicat, în 1996, eram studentă. Mi l-am cumpărat și l-am citit cu plăcere, ca pe un roman. Știam puține lucruri despre scriitor. La fel și despre lumea românească a anilor 1935-1944. Îmi aduc aminte foarte bine că am fost foarte impresionată de notațiile despre scris ale lui Sebastian. Îmi doream să devin scriitoare, visam să public, n-aveam cum să nu fiu sensibilă la frămîntările, îndoielile și victoriile din “laboratorul” lui de creație. Vorbea pe limba mea și asta m-a cucerit. Amorurile pe care le consemnase mi se păreau imposibile și fascinante și parcă nu erau nici ele foarte diferite de ce trăiam la acea vîrstă. Așadar, și capitolul acesta mă atinsese. Femeile de care a fost îndrăgostit, în special cameleonica actriță Leny Caler și vitala enigmatică Zoe, erau descrise cînd cu exaltare, cînd cu cinism. A, ca să nu mai pun la socoteală că aveam deja la activ cîteva încercări de a mă ține pe schiuri, deci și în pasiunea montaniardă ne potriveam.
Bărbatul acesta se gîndea, la 32 de ani, că îmbătrînește. În același timp, păstrese ceva adolescentin și irezistibil în modul în care se raporta la lume. Probabil că senzația mea de familiaritate de acolo venea.
S-a vorbit mult în presa culturală a vremii de această apariție. Și am urmărit subiectul.
Dar trebuie să spun că, citit cu mintea de acum, Jurnalul mi se pare pur și simplu fascinant. Reușești să-ți imaginezi cum au fost posibile greșelile istorice. Cum personajele vremii au intrat în malaxor împinse, de cele mai multe ori, de orgolii și încăpățînări. Lumea culturală a vremii pare, în Jurnalul lui Sebastian, supusă unei tomografii care îi fotografiază nervurile, slăbiciunile și păcatele.
Antisemitismul nu are legătură cu talentul sau cu educația sau cu cine ești prieten. Ipocrizia la fel. Istoria contorsionată și amenițarea cu care își trăiesc acești oameni ultimele momente de liniște din viețile lor vechi, înainte de izbucnirea războiului, îi fac să își iasă din matcă. Apoi, să își activeze instinctele de supraviețuire.
Nae Ionescu, Mircea Eliade, Camil Petrescu sînt personajele cu partiturile cele mai ample în paginile lui Sebastian. Lumini și umbre și sentimente amestecate intră în portretul pe care autorul îl face fiecăruia dintre ei: admirație, afecțiune, dezamăgire, încercarea disperată de a înțelege reacțiile controversate, alegerile, opțiunile. Idealizările n-au ce căuta în peisaj.
Luciditatea și drama merg mînă în mînă. Pînă la ultima notație făcută de Sebastian pe 31 decembrie 1944. Pe 29 mai, în anul următor, scriitorul a murit călcat de un camion. Romanul Accidentul, pe care l-a publicat în 1940, i-a dat mari bătăi de cap, mai ales după ce, prima variantă a pierdut-o la Paris, apoi s-a apucat și l-a rescris în întregime.
