Diabolicele detalii
Acum ceva vreme o amică mi s-a plîns că prietenul ei este "prea perfect". Îşi dădea seama că frustrarea ei era cel puţin ciudată, într-o lume care tînjeşte după perfecţiune, dar că, uneori, spunea, perfecţiunea devine, pur şi simplu, plictisitoare. Mi-am amintit, automat, de romanul fantastic, neterminat, a lui Topîrceanu, Minunile Sfîntului Sisoe, în care Sisoe ajunge să fie exasperat de perfecţiunea raiului în care sălăşuieşte, un spaţiu impecabil, în care starea de graţie e anulată, în lipsa reperelor. Pentru că neagă beatitudinea, dorindu-şi cu disperare o "sănătoasă" durere de măsele, e pedepsit şi trimis pe pămînt pentru o doză de realitate.
Cam aşa ceva am experimentat, anul acesta, cînd, alături de un grup de prieteni, am decis să ne petrecem vacanţa într-o ţară cu mult mai exotică decît orice am văzut pînă acum, o ţară care promitea atît frumuseţi nebănuite cît şi întîmplări, emoţii şi aventuri: România.
Am descoperit într-adevăr, o ţară cu peisaje de vis, cu locuri de o frumuseţe enervantă, pe care tentaţia ne tot făcea să le asemănăm, cu obidă, ba cu peisajele alpine ale Italiei, ba cu cele ale Elveţiei. În Turda, de exemplu, la celebra Salină, un turist care a "vînat" saline prin toată lumea, îmi povestea că ceva atît de frumos precum cea de la Turda n-a văzut pînă acum.
Iar aici intervin detaliile care ciupesc perfecţiunea. Dozele de realitate. Ca multe frumuseţi naturale incontestabile din România, şi Salina de la Turda e o bijuterie turistică exploatată cum nu se poate mai prost. Chiar dacă înăuntru are un decor futurist, care, la prima vedere, impresionează (deşi nu ştii dacă în bine sau în rău), şi chiar dacă, tot la prima vedere, descoperi o sumedenie de oferte de petrecut timpul în aerul sănătos al salinei, mese de ping-pong, de biliard, o zonă de minigolf pentru copii, sau un chioşc de suveniruri, amănuntele de care te loveşti, create parcă anume pentru contrast, lasă o categorică imagine neplăcută.
Paturile de minigolf sînt mai mult decît uzate, frizînd, unele, rugina, mesele de biliard sînt îmbibate cu apă (cum altfel?) declanşînd blesteme în sufletul jucătorului de biliard, iar la chioşcul de suveniruri nu găseşti nici albume cu poze din salină, nici pliante cu istoria acestui loc fabulos. Găseşti însă creioane, brichete, mătănii, baloane şi, inevitabil, magneţi cu Arsenie Boca.
Vorbind despre suveniruri, vorbim despre o lipsă totală de imaginaţie a comerciantului român în ceea ce priveşte arta de a vinde amintiri. În altă zonă, în alt paradis, la gura Peşterii Scărişoara tarabele sînt pline de chinezării, cioace de genul "pachete cu gumă care te curentează", peruci multicolore, păpuşi sau bibelouri din ceramică - mi-a rămas pe retină un grup de două veveriţe care se pupă - ca să nu mai spun de "mini trofeele" din plastic transparent, inscripţionate cu înţelepciuni din biblie. Ce au de-a face, toate acestea, cu minunata Peşteră Scărişoara?
Lăsînd deoparte detaliile logistice din preajma frumuseţilor naturii, ajungi şi la detaliile umane. Şi mă refer acum la serviciile de care am avut parte.
Căci oricîtă deschidere ai avea şi oricîtă bunăvoinţă, clachezi cînd chelneriţa îţi aduce după jumătate de oră, un alt vin decît cel comandat, motivînd că vinul dorit iniţial se află la "celălalt restaurant" şi că trebuie să meargă pînă "acolo" să-l ia (filiera aflîndu-se la vreo 200 de metri depărtare); sau cînd, întrebi unde este toaleta şi ţi se aduce nota de plată; sau, după o oră de aşteptat, primeşti mîncarea rece alături de întrebarea inocentă: "Doriţi şi tacîmuri?"; bineînţeles că, după toate acestea, după ce ai băut gin tonic cu blue curacao, pentru că barmanului i s-a părut că ginul tonic simplu are o culoare prea banală, nu mai eşti perplex cînd, în alt oraş, la altă terasă, o altă chelneriţă oftează îndelung cînd primeşte comanda, şi-ţi cere, ţie, clientului, o foaie şi un pix ca să-şi noteze. Pentru că nu poate memora atîtea. Te abţii să nu o întrebi, în aceeaşi ordine de idei, dacă bucătarul n-ar vrea să dai fuga la magazin şi să cumperi niscaiva mîncare.
Adaptabilitatea e o condiţie musai cînd călătoreşti prin România. Lucrurile se pot schimba cu o viteză uluitoare, de la oră la alta. Într-o zi, un drum se asfaltează, dar cum nu există indicatoare la începutul şoselei în lucru, afli acest detaliu abia cînd te întîlneşti cu echipa de muncitori. Trebuie să te întorci, adică, zeci de kilometri, s-o iei pe alt drum, să faci un ocol enorm şi abia ce îl mai prinzi pe proprietarul pensiunii unde ai cazare.
Proprietarul îţi bate obrazul la nesfîrşit, după care îţi prezintă casa, dîndu-ţi şi indicaţiile de folosire: nu se fumează decît într-un anumit loc de pe terasă, dacă vrei să-ţi meargă televizorul în cameră, trebuie să-l manevrezi de la TV-ul principal din sala de mese, iar de mîncare, speră să nu fii vegetarian, că ai încurcat-o. Aici, în Apuseni, ne spune, cu mîndrie, se mănîncă cu Triferment la desert. Nu eşti mofturos, dar un atare anunţ îţi cam îngrijorează ficatul.
Iar îngrijorarea se transformă, la final de vacanţă, în realitate, pentru majoritatea celor din grup. Indigestii severe, oboseală, extenuare. Şi, deşi îţi derulezi în minte, zăcînd la pat, locurile pitoreşti prin care ai fost, consolîndu-te cu ideea de "vacanţă exotică", cauţi, pe internet, oferte spre locuri mai lipsite de surprize. Viena sau Berlin.
Căci, după ce ai experimentat o asemenea "durere de măsea", un paradis plictisitor e, totuşi, binevenit.