Am scris cîndva pentru revista ELLE acest articol pe care îl reiau acum aici. Pare că se potriveşte cu momentul.

Dragostea a fost (cu)prinsă în cifre de tot felul de specialişti în sentimente şi emoţii. Se zice că nu poţi iubi cu adevărat decît de trei ori în viaţă; că o relaţie are primul moment de criză după primele patru luni; că dragostea durează doar trei ani; că suferinţa din dragoste dispare abia după trecerea a jumătate din timpul petrecut cu cel/cea iubit/ă... Dar ce perioadă de valabilitate are, de fapt, dragostea?

„Tragedia iubirii este că nu reuşeşte să depăşească dimensiunile temporale. Cînd eşti cu actuala iubită, gîndul propriei indiferenţe faţă de fostele iubite este de o cruzime deosebită. E ceva îngrozitor în ideea că persoana pentru care azi ai sacrifica orice s-ar putea, peste cîteva luni, să te facă să traversezi strada (sau librăria) ca s-o eviţi”, scrie Alain de Botton în Eseuri de îndrăgostit, într-un capitol care se cheamă „Intermitenţele inimii”.

Pentru că despre asta e vorba, despre faptul că „unul dintre cele mai mari dezavantaje ale iubirii este că, cel puţin pentru o vreme, e în pericol de a ne face fericiţi” şi atunci încercăm să ne asigurăm/protejăm continuarea şi continuitatea iubirii prin limbaj. A cărui stabilitate nu face decît să să ne flateze indeciziile, intermitenţele, capriciile. Se întreabă tot Alain de Botton cît din mobilitatea şi inconstanţa emoţiilor şi sentimentelor noastre pot cuvintele să transmită. Cît din potenţialitatea plictiselii, a iritării, a indiferenţei, a curiozităţii şi a predispoziţiei la tentaţii, pot cuprinde vorbele de iubire? E ca-n structura möebius-iană a relaţiilor desenată de David Byrne: apropiere – cunoaştere – plăcere – iubire – devorare – digerare – consumare – distrugere – compătimire – respingere – detestare – ignorare – uitare – descoperire – apropiere...

Pot cuvintele să reflecte corect ambivalenţa la care sînt sortite emoţiile? Nu pot şi pentru că, uneori, intuim asta, căutăm diverse strategii de a forţa inima să iubească la nesfîrşit. Cea mai legală, dar nu neapărat şi legitimă, fiind căsătoria.

Aşadar, „Te iubesc!”. Dar ce garanţii de durabilitate oferă această declaraţie? Spunem sau auzim „Te iubesc!” şi imaginaţia noastră adaugă „şi mîine, şi mereu”. Mintea noastră schimbă timpul verbal la viitor: „Te voi iubi!”, „mereu”, fireşte. Dar „Te voi iubi!” nu poate fi urmat decît de „atîta timp cît te voi iubi!”. Căci orice declaraţie de iubire este o promisiune falsă în afara momentului în care este rostită.

Nu ştim sau nu vrem să acceptăm asta pentru că nu avem nevoie de adnotări cînd iubim, le presupunem, mai mult, credem că se subînţeleg. Dar poate că nu cerem explicaţii şi garanţii şi pentru că, în subconştient, ştim că nu sîntem în stare să le dăm, că sentimentele în ecuaţia timpului sînt peste puterile noastre. Imaginaţia noastră impulsionată (deci afectată) de dorinţă adaugă singură falsele garanţii: „Te iubesc!”, deci „pentru totdeauna!”. Iar asta vine din vanitate. O spune foarte bine Julian Barnes şi în cartea de eseuri, Levels of Life, observînd că tocmai eşecul foştilor iubiţi, lipsa lor de rezistenţă în iubire, promit succesul noului iubit, cel care, fiind alesul momentului, se auto-investeşte cu puterile şi calităţile necesare iubirii veşnice. Fiecare iubit, prins în vraja pericolului de a fi fericit, îşi conferă prezumţia de ideal, deci de eternitate. Doar că sîntem simultan unici şi dispensabili!

„E poate adevărat că nu existăm cu adevărat pînă cînd nu ne vede cineva existînd, nu vorbim cu adevărat pînă cînd nu înţelege cineva ceea ce spunem, în esenţă, nu sîntem pe de-an-tregul vii pînă cînd nu sîntem iubiţi”, mai spune Alain de Botton. Această constantă confirmare a sinelui în dragoste ne lasă să credem că nu putem fi înlocuiţi, că sîntem capătul unei lungi liste de parteneri care, înaintea noastră, au eşuat doar pentru a se ajunge la noi, care sîntem mai buni, cei mai buni. Însă această vanitate funcţionează în ambele sensuri. Uneori noi sîntem cei care credem (ceea ce nu exclude că poate fi şi adevărat) că merităm pe cineva mai bun. Acest orgoliu însă poate veni din superficialitate, din limitare, din faptul că frumuseţea nu se află în ochii miopi ai privitorului. Poate că cineva ne vede existînd, dar noi, la rîndul nostru, îl vedem pe celălalt? Sîntem noi capabili să confirmăm sinele altcuiva şi să devenim responsabili de sentimentele lui? Putem suporta presiunea de a aparţine sau de a fi aparţinătorul celuilalt? Căci e ca-n Micul prinț: „Devii responsabil faţă de ceea ce ai îmblînzit.”

Sîntem inconstanţi, ne schimbăm împreună cu celulele din corpul nostru, cînd ne trezim sîntem mai mult sau mai puţin din cei care am fost cînd ne-am culcat, sîntem dependenţi de psihic, de sex, de inteligenţă, de tandreţe, de vreme. Uneori însă nu (mai) iubim dintr-un mix de lăcomie şi curiozitate. Nu iubim mult şi veşnic pentru că vrem să iubim puţin şi în mod repetat. Fie pentru că ne fascinează savoarea începuturilor, fie pentru că găsim în diversitate un antidot la vid. În plus, e mai uşor să ne îndrăgostim decît să ajungem să şi iubim, iar iubirea pentru cineva nu exclude dorinţa pentru altcineva.

Un mare poet brazilian, Vinicius de Moraes, a scris cîndva acest vers: „Dragostea este veşnică atîta timp cît durează!”. Poate că poetul a vrut să spună că nu există iubirea veşnică, doar iluzia ei, sau poate că a vrut să spună că intensitatea iubirii e, uneori, atît de mare, încît, pentru o vreme, surclasează timpul. Iar cu treaba asta trebuie să ne descurcăm singuri cum putem.

Citiţi aici un poem de dragoste de Tristan Tzara.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.