Zilele trecute am fost într-un club, cu gîndul să dansez. Întotdeauna m-a amuzat genul de interacțiune cu oameni complet necunoscuți, despre care nu știi mare lucru, dar cu care te unește o într-o seară, o anumită atmosferă. Dacă mă întreabă vreun băiat ce fac exact, nu spun niciodată clar, prefer să dau un răspuns evaziv. Însă una dintre prietenele cu care eram le-a zis tipilor cu care ne conversam că sînt scriitoare. Am făcut ochii mari și m-am blocat în prima clipă, pentru că n-aveam chef de discuții serioase. Și nici să le văd apoi stinghereala. Am încercat să deturnez conversația, mi se părea că poate fi mai interesant și mai cool pentru ei că ea e actriță. Prea tîrziu. Deveniseră foarte curioși să știe ce scriu, dacă am publicat, dacă mă găsesc dacă dau un search pe Google. Ceea ce au făcut în secunda următoare. Unul dintre ei a pomenit imediat de cea mai recentă carte citită: Biblia pierdută. E posibil să nu fi fost prea delicată și să fi strîmbat din nas. Nu, nu s-au crispat, așa că ne-am conversat în continuare. Nu știau scriitori români contemporani și nici nu-și imaginau că ar putea întîlni, într-o seară, pe cineva care a scris niște cărți, pe care s-ar putea duce într-o librărie să le găsească. Mă tot întrebau dacă e greu și dacă pot să trăiesc din asta. Ceva, ceva, le rămînea neclar. Imaginea scriitorului muritor de foame e unul dintre clișeele care supraviețuiește mai bine decît altele din școală. Știam asta, cum mai știu și că, dacă ar fi să trăim din exemplarele vîndute, ne-am cam lăsa de meseria asta.

La fumoar s-a mai alăturat grupului un tip care avea căutări metafizice. Prinzînd din zbor tonul discuției, a început să-mi povestească viața lui. L-am ascultat, mi-a cerut un sfat, n-am știut să i-l dau, dar mi-a spus că sînt singura fată care nu l-a deprimat în seara aia. M-am simțit flatată. Mi-a promis că o să citească niște lucruri de care îi pomenisem și pe care și le notase în telefon.

Cînd, în cele din urmă, mi-am luat rămas bun și am spus că plec acasă, unul dintre băieți m-a întrebat: „Te duci să scrii?”

Mă și vedeam cum ajung spre dimineață, îmi las haina, mă așez la laptop, mă lovește inspirația, exact ca-n filmele proaste, și încep marele roman al vieții.

În taxi mi-am amintit de un sondaj de acum cîțiva ani, făcut în Franța, în care rezultatul era cam așa: unul din trei francezi mărturisea că scrie și că are ceva în sertar. Cred că ar putea fi valabil și în alte părți geografice. Scrisul e mai sexy decît cititul. Și de aici începe distracția.