Era o rubrică în „Dilema” pe vremuri: „Cine/ ce ne enervează” de care se ocupa în special Alex. Leo Șerban. Am scris și eu de cîteva ori, ocazional. Pe vremea aceea mi se părea oarecum un moft, pentru că „societatea era dulce”. Sau cel puțin așa mi se părea mie. Și așa spunea și Faruk, frizerul turc din Rahova care preferase să vină în România, să tundă cîțiva compatrioți pe doi lei și să le dea ceai pe gratis decît să meargă în UE. În Germania, Franța ar fi avut reponsabilități, obligații, ar fi fost nevoit să facă bani, pe măsura taxelor pe care le plătea. Aici, lucrurile mergeau de la sine, în lentoarea lor confortabilă, în acel dolce far niente, „ca la Istambul” – spunea Faruk. Simpatic băiat!

Și, în fond, ce ne enerva pe atunci? Bormașina vecinului, manelele, spiritul comercial al Crăciunului, Valentine’s Day… Iliescu, PDSR-ul, de ce se certau intelectualii… Restul pe care îl primeai la butic în lame de gumă Orbit… Dinozaurii, corupții fățiși, căci pe cei ascunși nu-i demascase încă DNA… Generația tînără, abulică, fără „proiect”, nu ca cea de acum care dă jos guverne… Absența mitingurilor, sindicaliștii care dansau „Pinguinul” în Piața Victoriei… Europa pașnică, prea pașnică, birocratică, conformistă, fondurile UE irosite… Sărăcia, lipsa de șansă, agricultura la pămînt, lipsa autostrăzilor… vă dați seama că în acest ritm rubrica a murit de la sine, din lipsă de subiecte reale. Deși existau atunci nuanțe, dileme, opinii.     

Însă de ceva timp încoace societatea noastră nu mai e deloc „dulce”, în ignoranța ei. Oamenii s-au trezit și scormonesc ca furnicile în tot acest mușuroi social, căutînd căile labirintice care să le convină, încearcînd să-și care grăunțele dintr-o parte în alta. Într-un fel e mai bine și lucrurile sînt mai aproape de normalitate – avem măcar o societate vie. Care, însă, uneori se îndreaptă din nou spre uniform – nuanțele încep să dispară, dilemele să devină nefondate și să nu mai intereseze pe nimeni, opiniile să fie tăioase.

O rubrică despre „enervări” poate că ar fi mai potrivită acum, cînd toată lumea tinde să devină nervoasă, ne inflamăm aproape din nimic. Ne dăm unfriend și block pe Facebook, pornind de la cîteva comentarii, facem parte din grupuri, găști, „minorități” care se cred „majorități”, îi respingem aproape grosolan pe cei care nu ne seamănă, indiferent dacă sîntem ongiști și plantăm copaci sau dacă scriem literatură. Ca mai apoi să ajungem cu toții la un numitor comun – creștem copii, adoptăm pisici, salvăm Orașul, natura sau orice altceva care ne e la îndemînă. Iar cînd se întîmplă o tragedie, cu toții rezonăm, însă din rațiuni cu totul diferite. De fapt, dincolo de această empatie, nu rămîne decît o mare indiferență. Tragedia trece, cu toți ne urmăm ca furnicile căile labirintice, purtîndu-ne propriile noastre grăunțe. Steagul Franței de pe fotografia de profil cel care a instigat la discuții patriotarde – „Adică de ce ei nu și-au pus steagul României cînd cu Colectiv?” – nu „durează” decît o săptămîna. „Solidaritate” e un cuvînt prea mare și prea greu de dus,pe termen lung. După ce i-am plîns pe niște oameni necunoscuți care au murit într-un mod de-a dreptul stupid  (și aici i-am dat dreptate unei nemțoaice care a nimerit în România chiar în mijlocul evenimentelor – ceea ce s-a întîmplat la TV și în social media a fost prea mult, s-a apăsat prea mult pe pedala tragediei, am fost prea mult în „Titanic”), după ce am protestat ca să dăm jos un sistem și apoi am continuat să protestăm de dragul protestelor și ca să vadă și copiii pe care i-am purtat în cîrcă la manifestații „cum se face istoria”, după ce ne-au dat frisoane imaginile din Paris, apoi din Bruxelles, am revenit cu nepăsare la micile noastre „enervări” diurne.  La micile angoase, apartanențe la grupuri și găști, unfriend și unlike, dat la gioale între noi, pentru că marile angoase n-or să țină niciodată la nesfîrșit.         

Chiar, pe voi ce vă enervează acum?