Bucureştenii sînt obişnuiţi, mai degrabă, cu vuietul maşinilor şi cu ţiuitul claxoanelor, cu ritmuri de manea şi „n-aveţi un leu să iau o pîine?”, sunete pe care le păstrează mereu în fundal. Aşa încît, în drumurile noastre zilnice, deseori nu mai observăm unele din lucrurile care ne înconjoară şi nu mai sîntem conştienţi de tot restul universului sonor din jur. Mai ştim să ascultăm cu atenţie Bucureştiul?

 

Nu auzi în fiecare zi pe cineva cîntînd la harpă, la intrarea într-o piață de legume. S-a întîmplat într-o sîmbătă dimineaţă, era răcoare, l-am auzit de pe partea cealaltă a bulevardului şi am stat apoi cîteva minute să-l urmăresc cum ciupeşte coardele. În jur, oamenii treceau netulburaţi. O femeie spune: „Mai trebuie să iau și ulei.” Soțul: „Luăm și ulei, iubito.” O mamaie strigă la fetiţa de 3-4 ani: „Ridic-o de jos, ridic-o în momentul ăsta.” „Ce-ai păţit aici?” întreabă o altă bunică, „ştiu eu, te ciupeşte băiatul ăla, te bate, de ce nu i-ai zis lu’ doamna învăţătoare?” Două mame se sfădesc privind preţul coroniţelor pentru elevii premianţi, „din garoafe albe sau nu, mai bine îi iau roşii”. În piaţă – prosoape, perne din puf de gîscă, flori din plastic, undiţe şi unelte de pescuit, detergenţi, cartofi, porumb nou, căpşune, banane, piersici, caise, ceapă, roşii româneşti. „Hai să-ţi dau un kil de cireşe, fata, că-s fără viermi.” Hai.

Pe drum spre casă, un bătrîn povesteşte: „Am luat şi de tensiune, şi de echilibru, da’ mă termină, dom’le, vremea asta, ceva de speriat, azi aşa, mîine aşa.” Lîngă scara unui bloc, într-o zona ferită, o bătrînă cu batic în cap şi fustă înflorată se apleacă greu spre ghemurile chiuitoare: doi pisoi lipăie laptele şi ronțăie repede bucăţelele de carne oferite de femeia în vîrstă, şi uite că mai e unul ascuns sub o maşină, mieunînd subțirel. 

Uneori, dimineaţa, mă trezesc zgomotele dinspre apartamentele vecine. Pe la 5, vecinul de deasupra se trezeşte să facă pipi. Nu ştiu exact cum arată, ştiu doar că e un tînăr care încă stă cu părinţii. De cînd m-am mutat aici, de vreo trei ani, el ascultă mereu aceleași trei-patru melodii pe care nu le disting prea bine, dar una e sigur a Rihannei. Îi urmăresc mișcările prin casă. Trage apa, se spală pe mîini şi se întinde la loc în pat. Pe la 7, maică-sa pune maşina de spălat în funcțiune. Un sfert de oră mai tîrziu, ţipă unul la altul. El ar mai dormi, maică-sa ar da cu aspiratorul. Vrăbiile acoperă strigătele înfundate, la răstimpuri se-aude şi mierla. Mai sînt porumbei, pescăruşi, cîţiva piţigoi. La vreo sută de metri de mine, la capătul străzii, se ridică încă vreo două blocuri, macaralele huruie deja şi ciocanele lovesc tijele de metal. Mă uit pe fereastră: sub dormitorul meu sînt doi salcîmi, un tei la scară şi destul de mulţi copaci împînzesc strada. Lîngă blocurile noi au răsărit numai maşini şi, poate, cîteva fire de iarbă în crăpăturile din asfalt. Vecinii cei noi n-au să audă păsările cîntînd.

E luni şi la metrou a apărut din nou acordeonistul în cămaşă de blugi, care cîntă „Killing me softly with his song” şi încă vreo două romanțe pe care nu le recunosc. Îl ştiu de mult, îl tot aud ba în tramvai, ba la metrou, şi mereu vine cu cîte o melodie nouă. Îmi place să-l urmăresc de la distanţă. Mereu mă face să zîmbesc. În tren se aude doar sunetul enervant al telefoanelor care bipăie şi bîzîie din genţi, din buzunarele pantalonilor tociţi şi din mîinile cu unghii lungi, îngrijite: mesaje pe WhatsApp, Facebook, Tinder, Instagram. Primesc şi eu o notificare pe e-mail – să nu uit să plătesc factura la electricitate. În pasaj la Unirii dau peste alt muzician de stradă – saxofonistul. Îl văd rar: un bărbat înalt şi slab, cum îmi imaginez, nu ştiu de ce, că ar fi toţi cei care cîntă la saxofon. Aş vrea să mă opresc să-l ascult, dar valurile de oameni mă împing mai departe. Un băiat în cămaşă albă, atent călcată, spune că „după ce îmi dau demisia, pot să fac ce vreau eu”. Aş vrea să-l întreb ce îl opreşte acum să facă ce vrea, dar coboară imediat din tren şi se pierde repede în mulţime. 

În Pipera e neobişnuit de puţină agitaţie. E zăpuşeală şi pe drumul de la metrou văd norii de furtună. Mirosul de tutun de la fabrica din apropiere îmi pare înecăcios, aproape irespirabil, şi la un moment dat, căldura devine de-a dreptul sufocantă, de-mi simt inima bătînd în timpane. Muncitorii în veste verzi reflectorizante sorb fetele din priviri, însetați. Unul dintre ei exclamă, uitîndu-se cu coada ochiului la mine: „Aolio, ce mititică e!” Un hipster bărbos, cu multe tatuaje, ţine de mînă o fată timidă, alţi tineri stau într-un fel de ţarc şi fumează în tăcere. Paznicul parcării a ieşit din baraca sa albă şi s-a mutat la umbră, lîngă o tufă de trandafiri. Ascultă ştirile la radio, aud ceva despre fotbal, apoi tenis, Simona a cîştigat încă un meci, pietrișul îmi scrîșneşte sub tălpi, e linişte şi parcarea e pustie, de undeva din depărtare se aude trenul.

Nici un zgomot pe culoare. Dinspre cubicule nu se aude nici musca, oamenii ascultă muzică în căști, cufundați în lucru. În birou, un neon pîlpîie enervant. Pic, pic, şi lumina tremură. Computerele zumzăie, dinspre biroul tehnoredactorului se aude o voce amară – „Ain’t no sunshine when she’s gone”, dar uite că e soare şi cînd ea nu-i aici.

Spre seară, cobor la metrou. În tren, tatăl în trening către un băiețel care îngîna un cîntecel: „Mai vrei covrig?” „Mmm?” „Mai vrei covrig?” „Mnu. Nu vleau covlig.” Un adolescent în converși, cu haine lălîi, îşi tot aruncă în aer bila de kendama. Poc! Poc! Poc! face bila bleumarin pe suportul de lemn, la intervale regulate. Trosc! se rostogolește pe podea şi e trasă imediat înapoi. Înghesuiți în uşa trenului, ne grăbim toţi: o doamnă e deja cu ţigara şi bricheta în mînă. Ploaia răpăie pe umbrelă, pe asfalt, pe maşini. Miroase a tei pe toată strada, pînă acasă – „cîţi paşi sunt între adolescenţă şi o floare de tei?“ îmi amintesc că întreba Marius Daniel Popescu într-o carte.

În week-end mă plimb prin oraş. În cartier, copiii încă se joacă faţa, băieţii mai mari vorbesc despre fete, în parcul Politehnicii se joacă fotbal, în Botanică, puştii dau drumul zmeielor şi desenează pe asfalt, iar în centru se aude muzică de peste tot. La semafor, un microbuz alb tremură din toate încheieturile şi bucuria unor adolescente care cîntă şi dansează e de-a dreptul molipsitoare. O fată cu tricou negru pe care scrie Led Zeppelin cîntă cu prietena ei „Honey, honey, how you thrill me, aha”. Azi, strada e închisă pentru maşini, aşa că mă strecor printre oameni, o iau spre Icoanei – artă stradală, limonadă, parfum de tei şi caprifoi, zumzetul liniştitor al mulţimii, o trompetă se aude dinspre Decoflora, ocolesc prin grădina Casei Universitarilor, prin spate e aproape pustiu, oi mai fi în Bucureşti sau nu?, mă aşez să ascult jazz-ul, s-a întunecat şi pe Biserica Anglicană sînt proiectaţi Adam şi Eva, s-a terminat şi concertul, dar oamenii rămîn în parc şi eu mai dansez puţin sub corcoduş, cu muzica încă în urechi.