Raluca POP

Politica culturală românească a fost, în ultimii 25 de ani, concentrată pe nivelul central. Sigur, am vorbit şi ne-am mîndrit cu programul Sibiu Capitală Culturală Europeană în 2007, moment în care ne-am minunat cum un oraş poate creşte prin cultură; dar ce învăţăminte au tras autorităţile locale din această experienţă?

La sfîrşit de februarie, Asociaţia Bibliotecarilor din Biblioteca Naţională a României a protestat împotriva aplicării unei Hotărîri de Guvern din noiembrie 2013, în urma căreia instituţia ar urma să piardă o parte semnificativă a spaţiului de pe bulevardul Unirii.

Trăind în Bucureşti, realitatea pare uneori simplă. Locul unde se iau deciziile pentru ţară, spaţiul fizic unde se află ministerele, Guvernul şi Parlamentul. La Bucureşti, se crede, se află Puterea în România.

Interviu cu Dragoş Neamu, preşedinte al Rețelei Naționale a Muzeelor din România: “Dacă nu îţi asumi riscuri, este foarte greu să ai vreo şansă să reprezinţi acest sector.”

În perioada august-septembrie am realizat împreună cu colegi din cadrul recent formatei reţele naţionale de tineret a Parlamentului Cultural European o cercetare exploratorie despre arta în spaţiul public. Printre altele, demersul a privit şi modalitatea în care autorităţile şi instituţiile publice tolerează sau se implică pentru a încuraja arta în spaţiul public.

În perioada 10 iulie – 20 august, Ministerul Culturii a realizat consultarea publică pe marginea documentului strategiei pentru cultură şi patrimoniu naţional 2014-2020. Acest document reprezintă, conform legislaţiei în vigoare, un document „de politici publice pe termen mediu și lung".

„Cultura vie“ este cultura de aici şi de acum, chiar şi atunci cînd se apleacă asupra unor elemente clasice sau tradiţionale, dacă această încercare îşi propune o recontextualizare, o reinterpretare pentru publicul contemporan."

Realităţile şi capcanele reformelor instituţionale în cultura publică din România merită mai mult interes pentru oricine vrea să înţeleagă, înainte de a judeca, activitatea instituţilor de cultură şi în speţă a culturii publice. Cum s-a calibrat una dintre cele mai importante instituţii publice de cultură la realităţile europene şi internaţionale în cultură?

În discuţia cu privire la practicile democraţiei în cultură azi, am încercat de ceva timp să mă ţin departe de a comenta fenomenul Occupy. Nu că ar fi încercat cineva, din cîte ştiu eu, să apropie felul în care se iau deciziile în cultură şi în special în ce priveşte politicile culturale, de evenimentele şi cerinţele Occupy.

Dance UK este, aşa cum spun chiar ei pe site, „vocea naţională a dansului. A fost înfiinţată în 1982 de către un grup de dansatori profesionişti care au identificat nevoia unei organizaţii centrale, care să poată aborda problemele majore cu care se confruntă sectorul dansului ca întreg”.

Ce aşteptări avem de la instituţiile şi evenimentele naţionale şi care este vocabularul cu care descriem impactul şi activitatea acestora? Vă voi plimba puţin prin National Theatre din Londra pentru a vedea un posibil răspuns în dublă cheie, şi reprezentativă, şi de impact. Însă cum orice drum are cel puţin două capete, pentru mine acesta începe în Bucureşti, în 1995.

Live Art Development Agency este un exemplu de instituţie fondată pentru a recunoaşte public valoarea unei noi forme de expresie artistică şi a-i oferi sprijin pentru a se dezvolta.  Într-un interviu recent, Lois Keidan, directoarea agenţiei, îmi mărturisea că ideea a aparţinut Arts Council England (o structură publică ce oferă subvenţii şi finanţări în domeniul artistic).

„Este vreo diferenţă între un manager cultural şi un impresar artistic?” Întrebarea a venit în prima seară la Londra, înainte de prezentarea Ioanei Raluca Voicu-Arnăuţoiu, „Enescu in Exile – Courted and Followed by the Securitate”, organizată de Fundaţia Raţiu.

Nevoia reformei aparatului de stat, tradusă de guvernanţi din 2009 încoace prin disponibilizări de personal, desfiinţări sau comasări ale unor instituţii, a primit de curînd încă o critică, prin raportul social După 20 de ani: Opţiuni pentru România, realizat de Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieţii.

Invitaţia de a imagina viitorul continuă şi săptămîna aceasta. Citiți despre ce este vorba şi care sînt primele răspunsuri primite aici. Provocarea seriei stă în relaţia pe care o dezvoltă cu evenimentele timpului prezent, iar sensul său se află în confruntarea dintre tipurile diferite de putere/autoritate pe care le au pe rînd oamenii politici, administratorii publici, simplii funcţionari, producătorii culturali, creatorii, cercetătorii, gînditorii, publicul de artă, managerii privaţi etc.

Săptămîna trecută am trimis mai multor artişti, manageri culturali şi cercetători invitaţia de a construi mental o imagine personală despre viitorul artei în România următorilor 5 ani. Imaginează viitorul este nu doar un îndemn de a prelua controlul asupra celor ce vor urma, ci şi o încercare de a scoate la suprafaţă speranţele, nevoile, temerile şi valorile creatorilor şi publicului de cultură din România.

Activităţile independente vor fi reconsiderate drept dependente pe baza unor criterii formulate circular şi complet paralel cu realitatea activităţii artistice.

O lungă şi neplăcută experienţă de planuri şi strategii care nu au fost aduse la viaţă sau care au fost atît de răstălmăcite că au pierdut semnificaţia convenită şi au slăbit sensul potenţialului lor performativ cu siguranţă îşi spune cuvîntul.

Plouă îndărătnic şi la televizor este anunţat codul galben de sărăcie.

Nu am ieşit din logica luptei şi a “promovării valorilor autentice”.

În cultură contează relaţiile interumane, compatibilitatea discursurilor şi a intereselor.