Trăind în Bucureşti, realitatea pare uneori simplă. Locul unde se iau deciziile pentru ţară, spaţiul fizic (şi mental) unde vii ca să ai parte de maximum de oportunităţi de dezvoltare profesională dacă eşti student sau tînăr profesionist, o junglă unde poţi da peste oameni extrem de frumoşi şi inspiraţionali şi peste cele mai crunte ambiţii şi practici lipsite de etică profesională, unde se află ministerele, Guvernul şi Parlamentul. La Bucureşti, se crede, se află Puterea în România.

Cu un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de 2,3 ori media naţională, cu un şomaj la 40% din media naţională, cu investiţii străine directe de 4 ori mai mari decît media[1], cu – de departe – cea mai variată şi mai consistentă (numeric) ofertă culturală şi reşedinţa celor mai multe muzee şi teatre, arhive ale statului şi biblioteci valoroase şi multe alte servicii de interes public major, specifice unei capitale, a gîndi de la Bucureşti realitatea ţării pare o sarcină firească. Proiectul descentralizării nu contrazice cutuma, ci desparte şi mai clar apele: organizaţi-vă mai bine la nivel local, că ne ocupăm noi în continuare de nivelul naţional (chiar dacă atribuţiile au scăzut, dinamica este aceeaşi: Bucureştiul cu ţara, localul cu localul şi eventual cu regionalul).

Din nici un alt oraş nu şi-ar permite atît de mulţi oameni şi instituţii să vorbească cu atîta siguranţă şi încredere în justeţea opiniilor proprii precum o fac bucureştenii despre România, despre realităţile româneşti şi naţionale, şi despre planurile noastre comune, de viitor, ale românilor. La nivel instituţional se reproduce această atitudine, cu mai mare justeţe pentru că la Bucureşti se află instituţii cu rol strategic pentru funcţionarea statului român. Instituţii publice naţionale colectează date de la judeţe şi de la regiuni (în cazul fericit), pe care totuşi prea rar le vedem folosite cu sens şi încredere în strategiile şi programele publice lansate în cultură.

Ceea ce lipseşte şi ceea ce enervează în relaţia dintre Bucureşti şi restul ţării este de multe ori percepţia unei aroganţe în luarea deciziilor care ne privesc pe toţi. Una dintre formele acestei aroganţe se manifestă în gîndirea proceselor consultative pentru luarea de decizii de importanţă naţională. Noroc cu Internetul, că se pot pune acum online proiecte de acte normative şi cine îşi doreşte poate consulta şi contribui, însă, în general, întîlnirile informative, dezbaterile cu miză publică naţională sînt în capitală, în Bucureşti.

Totuşi, acum, că ne-am încălzit, pot recunoaşte că este banal să spui că România nu poate fi gîndită şi decisă de la Bucureşti, că este un abuz, dar putem avea o discuţie despre faptul că naţionalul merită dezbătut în primul rînd la capitală. Dacă „România” este a tuturor, „naţionalul” este o chestiune de istorie, de memorie, de viziune şi de identitate ce se referă la noi toţi, dar care pare că necesită o atenţie expertă pentru a fi discutat şi invocat pentru o acţiune cu miză colectivă. Pentru „România” nu poate exista un mandat exclusiv de reprezentare de la cetăţean la expert/instituţie, dar pentru „naţional” avem o pleiadă de instituţii şi reprezentanţi care se ocupă de interesul public de nivel naţional şi pare că ne-am obişnuit cu asta.

Or, se ştie, cetăţeanul îşi dă cu părerea pe ceea ce este local (la local se pricepe el cel mai bine, pentru că, în opinia statului, cetăţeanul are o viaţă minusculă, care se desfăşoară într-un spaţiu mic comparativ cu mizele naţionale, mari). Localul este pe măsura omului şi a micilor instituţii cu care el se mai joacă în viaţa lui minusculă, poate uneori medie, cînd se asociază cu alţii: ONG-uri de importanţă locală sau regională. Naţionalul, cînd este vorba de politicile publice, este doar pe măsura Bucureştiului. La Bucureşti însă e, desigur, altfel, iar oamenii şi ONG-urile pot fi mari, iar impresiile locale se pot transforma în decizii naţionale.

Poate e o chestiune de cutumă de exprimare faptul că nu vorbim despre strategii ale României în domeniul culturii/educaţiei/tineretului, ci vorbim despre strategii naţionale. Una păguboasă, după părerea mea, şi o să vă spun şi de ce. Mă voi exprima liber cînd vă spun că naţionalul este altceva decît România. Este un capital pentru noi ca societate, un reper pentru noi ca solidaritate. Există chiar o pluralitate de „naţionaluri” în cultură, foarte diferite între ele – există mai multe instituţii culturale răspîndite în toată ţara, care au această particulă alăturată numelui său:  avem teatre naţionale, muzee naţionale, centre naţionale. Cu toate acestea, avem o singură politică publică naţională pentru fiecare sector de activitate în parte, cum este cultura. Naţionalul pare că este semnificat diferit atunci cînd este folosit de administraţia publică pentru a desemna programe şi strategii: brusc, se referă la România ca teritoriu, marchează importanţa sa pentru toată lumea, deşi păstrează şi valoarea de reper de solidaritate, ca grup coeziv identificabil ca împreună. Nu poţi avea mai multe strategii naţionale pentru cultură, aşa cum avem mai multe teatre naţionale. Just ar fi să spunem, atunci, „strategie pentru România în domeniul culturii”. Dar nu o facem.

Cu această situaţie avem de lucru atunci cînd cerem dezbateri regionale pentru o strategie naţională şi ni se spune că cererea nu se justifică pentru că viziunea şi priorităţile sînt de ordin naţional, nu regional, iar la nivel regional trebuie să se creeze alte documente şi strategii publice pentru cultură pentru că, de fapt, aceasta – strategia naţională – nu este importantă pentru ei, pentru cei „din regiuni”. Invenţia regiunilor a contribuit la dezinteresul instituţiilor de la Bucureşti pentru ceea ce se întîmplă în ţară. Ţara în detaliile ei a fost pasată la nivel regional, pentru ca în capitală să se poarte nestingherite discuţiile naţionale.

Nu se înţelege, cu alte cuvinte, că a cere dezbateri regionale şi chiar locale nu înseamnă neapărat că doreşti să încorporezi perspectiva regională în strategia naţională – cum cei din capitală nu sînt cetăţeni naţionali, nici cei din afara Bucureştiului nu sînt cetăţeni regionali (iar specialişti sînt peste tot, nu doar în capitală) –, ci că doreşti să acorzi şanse egale tuturor actorilor economici şi sociali şi tuturor cetăţenilor, să aibă un cuvînt de spus despre ceea ce li se pregăteşte. Este un joc de limbaj periculos. Noi vorbim despre regional şi local ca niveluri la care trebuie să existe dezbateri despre ceea ce este naţional şi partenerul public de dialog înţelege că dorim să amestecăm planurile, că noi, cei care cerem aceste lucruri, ne aflăm într-o dezordine mentală.

Argumentul accesului la consultarea publică de către toată lumea, prin intermediul postării draft-ului de proiect legislativ pe site este nesatisfăcător. Impactul consultării publice online pentru strategiile naţionale este, sigur, binevenit şi necesar, dar cum poate fi mulţumitor pentru a legitima o viziune şi un set de măsuri cu aplicabilitate naţională (cu aplicabilitate în România, mai bine spus)? Oricine a încercat să afle opinia unor subiecţi individual, separat, pe o anumită temă versus deliberativ, în cadrul unor dezbateri sau unor consultări, a văzut importanţa dinamicii de grup şi felul în care se construieşte consensul sau se radicalizează opiniile în discuţii. Procesul consultării prin dinamica discursivă pe care o generează este la fel de important precum colectarea opiniilor de la cetăţeni.

Consecinţa dezinteresului pentru a afla părerea celor din alte părţi ale României  despre ceea ce ni se pregăteşte „la capitală” este că aceşti oameni şi instituţii nebăgate în seamă ignoră de asemenea Bucureştiul, reducînd relaţia cu acesta la operaţiuni strict funcţionale. Este o relaţie extrem de pragmatică şi făcută adesea doar la nevoie, cu inima strînsă. În acest timp, identităţile locale şi regionale se construiesc (poate nu e firesc pentru mulţi dintre bucureşteni să gîndească asta, incapabili să se identifice cu acest oraş altfel decît ca o carcasă pentru muncă şi viaţă, nu un loc cu personalitate, pe care să şi-l asume) în paralel cu dezinteresul capitalei pentru restul, noi capitale apar (cum este Clujul, cum sînt Iaşiul, Sibiul şi Timişoara). Iar acestea tind să fie capitale mai bune pentru cei din jurul lor, pentru că, ignorate de asemenea de nivelul naţional („nivelul România”) al Bucureştiului, au nevoie de solidaritatea regională pentru a se afirma ca lideri teritoriali şi a se dezvolta. Bucureştiul – oameni, instituţii publice de cultură şi administraţia publică centrală – nu are nevoie să dovedească nimănui nimic în acest sens, pentru că proximitatea faţă de Putere creează un sentiment al firescului puterii care le aparţine şi al reprezentării interesului public naţional.

Cînd vom vedea, totuşi, o desfăşurare de forţe deliberative pentru definirea interesului public cultural în România, derivat în cele mai importante strategii şi programe gîndite naţional, manifestări asemănătoare celor mobilizate pentru evenimentelor festive de 1 Decembrie? Nu cu armate şi soldaţi, ci cu facilitatori, idei, toleranţă şi generozitate.

[1] “Vezi cum este trucată realitatea prin omiterea de informaţii relevante din raportări. Disparităţile de dezvoltare între regiunile României au crescut cu mai mult de 35 la sută din 2004” (Raluca Pop, analiză publicată în ianuarie 2013) http://www.romaniacurata.ro/ltfont-colorblackgtvezi-cum-este-trucata-realitatea-prin-omiterea-de-i-3677.htm